Dreptate

Pentru că nu am mai pus de multă vreme o poezie...

Ne-aprindem ca un cărbune

În bătaia vântului

Iar căldura se opune

Răcelii abisului.

Apoi pipăim

Aripile fricii

Dansăm şi zâmbim

Precum licuricii.

Ca ei ne-învârtim

De jur împrejur,

Până ce găsim,

Din nou drumul bun.

Şi iar ne prăbuşim

În gol ne scufundăm

Plângem şi greşim,

De visuri ne-agăţăm.

Când cineva ne-întreabă:

,,Tu, dragă, ce-ai păţit?”

Dar tu fără de seamă:

,, Nu am păţit nimic!”

Continui să minţi...

C-actori suntem cu toţii,

Şi-n lacrimi fierbinţi

Pierim în faţa sorţii.

                Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Un an împreună

      "Azi se împlineşte un an de la naşterea acestui blog, deci ţin să vă spun La mulţi ani tuturor pentru că aţi citit şi urmărit etapele de creştere ale acestui "mic tărâm de creaţie"...." bla, bla,bla... prefer să nu încep aşa... nu e stilul meu. Simt că am mai făcut asta si nu vreau să devin clişeică.... Prefer să încep cu ceva mai tragic de data aceasta: "O, Doamne, când a trecut un an?! nu-mi vine sa cred că în continuare scriu pe foaie ca apoi să tastez emoţionată la calculator... nu-mi vine să cred că am evoluat atât şi totuşi mă simt de parcă nimic nu s-ar fi schimbat... poate nu s-a schimbat nimic defapt... Timpul trece şi fără ajutorul nostru!

         Încă îmi aduc aminte cum în urmă cu un an am scris entuziasmată o compunere şi am zis că ar fi drăguţ să vadă si ceilalţi oameni ce scriu şi ce simt atunci când scriu... mult nu mi-a trebuit... mi-a luat ceva să aleg numele perfect din lista pregatită cu atenţie, scriu compunerea cu aceeaşi emoţie ca acum si ca de fiecare dată când scriu ceva pentru voi, prietenii mei, şi o public! Primii cititori au fost desigur, membrii familiei mele, mai pe vrute mai pe nevrute am convins-o pe mama să citească ce am scris, apoi tata, curios din fire, a "studiat" şi el enigmele acestui blog, apoi cât mai mulţi oameni, ceea ce m-a încântat şi m-a făcut fericită.
        Apoi multă vreme îmi stătea capul numai la blog şi la ce ar fi mai potrivit să scriu, idei erau cu sutele, timpul şi riscul de a alege mă împiedicau să scriu mai mult. Mă simţeam vinovată când alegeam să scriu ceva şi nu alegeam altceva, subiectele mele, le simţeam ca pe nişte persoane cu sânge nobil şi mă simţeam rău când alegeam doar o regină din zecile de capete regale.
         Ştiu că mai am de lucru,ştiu că ar trebui să scriu mai mult, ştiu că fac greşeli, ştiu că e loc şi de mai bine...dar chiar mă străduiesc să fac totul cât mai bine şi cât mai frumos...nu ştiu cât de bine îmi iese, nu am cum să ştiu atâtea....
În timp ce scriu tocmai mi-am dat seama că îmi doresc ca cineva să citească ce scriu şi să spună sincer: "îmi place cum scrii" sau "îmi face plăcere să te citesc", bineînţeles că mai am de lucru până la acest punct, dar sunt încrezatoare şi nu mă las păgubaşă aşa uşor...
          La mulţi ani mie, ţie şi viitorilor cititori şi fie ca ENIGMA CUVINTELOR să ne destăinuie cât mai multe mistere!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Un an nou...

2013 A trecut repede… foarte repede… prea repede aş spune... însă a fost un grozav, uimitor, spectaculos, bun, dar şi rău sau ghinionist câteodată... Dar nu există rău fără bine şi bine fără rău, nu?

A trecut... şi-a lăsat în urmă haina şi a îmbrăcat noi haine în nuanţe de 2014...

Şi EL mi-a dat puterea să realizez atâtea: să-mi creez propriul blog (care în curând face un an :D ) în care îmi transpun cu bucurie gandurile, ce-i drept... cand am timp ( mulţumesc Doamne!), am trecut cu brio prin primele examene şi am intrat la un liceu bun unde am 
descoperit colegi amabili şi simpatici  (mulţumesc Doamne!), spre uimirea mea am luat note bune la teze ( mulţumesc Doamne!), am cunoscut oameni noi, am făcut faţă unor noi provocări, am reuşit să mă autodepăşesc şi să am mai multă încredere în mine  şi în oamenii care mi-au fost alături( mulţumesc pentru tot Doamne!)... poate au fost şi rele, certuri şi eşecuri...dar 2014 le-a şters, dovadă fiind faptul că nu-mi mai amintesc nimic ...

Dragă 2014,

Te rog să fii un an bun şi fericit pentru toată lumea şi să mă ajuţi să împlinesc lista de dorinte care am scris-o special pentru tine! Nu fii zgârcit cu prietenii noi, cu oamenii buni, cu experientele unice, cu momentele de neuitat, cu fericirea şi zâmbetele!

Nu uitaţi să fiţi mai buni şi să mulţumiţi pentru tot ce vi se întâmplă! Eu mulţumesc  familiei, tuturor prietenilor (vechi şi noi) şi cititorilor! Vă mulţumesc!

Adio 2013... Bun venit 2014!                 




                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Prima mea zi de liceu

Aşteptam cu nerăbdare ziua aceasta, deşi nu am vrut ca nimeni să vadă acea nerăbdare. Spuneam doar ,, Da, abia aştept prima zi de liceu” schiţând un zâmbet tern şi simplu, însă nimic mai mult, nimic mai puţin. Ce era în inima mea, mintea mea, sufletul meu as şi vrut să ştiu doar eu.

          După o noapte presărată cu întrebări, speranţe şi visuri, mă trezesc într-o dimineaţă ruptă doar pe jumătate de întuneric. O dimineaţă ce venise fără să respecte planul, prea repede pentru alarma ce o pusesem în seara precedentă. Deschid ochii sfioasă… dar mă prefac mai dorm, aşteptând ca alarma să declare că totul e perfect.

          E aproape timpul să plec şi aştept să treacă fiecare minut, fiecare secundă din drum.

          În sfârşit ajung la liceu unde o mare de copii, mai veseli sau nu prea, aşteaptă noul an şcolar.

          Mă bucur, pe lista de la intrare este scris numele meu, al colegilor mei, al dirigintei, al clasei şi al liceului…mă bucur că nu e un vis…mă bucur că nu visez.

          Îmi recunosc câţiva colegi, pe care i-am văzut pe facebook, însă mi-e teamă să-i abordez. Despre ce le-aş putea vorbi? Ce ar vrea ei să-mi spună? Ei ar vrea să mă cunoască pe mine? Prea multe întrebări, prea puţine răspunsuri.

          Ne este strigată clasă, iar doamna dirigintă vine zâmbind spre noi cu o privire blândă. Ne mai cunoaştem între noi şi pornim spre clasă.

          Băieţii se înţeleg foarte bine şi nu evită să facă glume de parcă ar fi crescut împreună. Recunosc şi eu am râs de câteva ori, însă nu am vrut să intervin în jocul lor. E mai spectaculos să fii un spectator decât să joci un rol neînţeles!

          Doamna diriginta e foarte drăguţă. Ne vorbeşte rar şi calm şi chiar glumeşte cu noi. I se citeşte bunătatea în ochi. ^_^

          Cat timp este plecată avem datoria de a ne aşeza în bănci în ordine alfabetică astfel cunoscându-ne şi mai bine.

          Mai cunosc câteva fete, drăguţe toate şi amuzante, dar totuşi nu pot aş vorbesc în voie, nu ştiu de ce, parcă nici nu aş fi eu. Sentimentul acesta trebuie să dispară!!! :))

          Abia aştept să cunosc toţi colegii (să le reţin numele mai ales, mi-a fost destul de greu, atât de mulţi necunoscuţi şi o singură eu…)

          Aşa a decurs prima mea zi de liceu... Sper că mâine să fie o zi la fel de frumoasă cu mai puţine emoţii!

                       Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Nu mă schimb, doar trece timpul

Încă o zi, încă o lună, încă un an, încă o etapă. Toate trec pe rând, ghidate vag de călăuza lor, timpul., Timpul le rezolvă pe toate, dar tot timpul le încurca şi le da uitării” spunea cineva.

Aşteptând zorii dimineţii, zâmbesc şi încerc să descifrez cifrele din ceata de deasupra mea, a noastră, a tuturor. Nişte cifre amestecate, aruncate în marea timpului ca nişte zaruri, aruncate neglijent, nepăsător, fără noimă sau sens. Cifre aruncate, scrijelite, doar de dragul de a sublinia existenţa lor şi astfel încât să ne facă mai curioşi precum nişte copii mici asupra însemnătăţii lor.

Nu mă gândesc la bătrâneţe, riduri şi păr cărunt. Ştiu că aceste, boli” nu mă pot atinge atâta timp cât trăiesc în tinereşte să-mi asigur bucuria bătrâneţii.

Cu toate astea sunt conştientă de fragilitatea anilor, aşa sensibil la uitare şi ignoranta... Cum nu le mai acorzi atenţie se supără şi-şi fac planul de răzbunare, urmând să te facă să alergi după ei că după capătul curcubeului.

Încă o perlă să mai adăugă la şiragul vieţii mele, încă o verigă se rupe din lanţul sufletului meu şi încăodată trebuie să întorc clepsidra marcând încă un an din ceea ce sunt eu. Deşi au trecut mai mult de două săptămâni de la marcarea acestui fapt, abia acum am vrut să scriu despre asta.

Din moşi-strămoşi, oamenii încerca să se agaţe de timp, au încercat să-l păcălească, linguşindu-l şi flatându-l cu tratamente şi alte ocolişuri. Oameni naivi care cred în maşina timpului şi care încă se zbat şi se zgârie în crengile şi spinii acestuia. Timpul nu poate fi înşelat, oprit sau învins. Oricât de mult am încerca, oricât de escroci am fi, indiferent dacă am fi cei mai bun magicieni sau cel mai puternic om, puterea copleşitoare a timpului ne va atinge cu ignoranţă şi nepăsarea de care fugim cu toţii. Şirul evenimentelor îşi reia cursul chiar dacă încerc să-i secerăm calea, iar apoi nu va mai fi cineva care să mânuiască secerea.

            Azi şi eu l-am văzut cu coada ochiului, avea o mantie lungă, un toiag bătrân şi o mustaţă dezordonată, ochi mici, dar răpitori şi o gură mică în situaţia lui nefolositoare. El nu vorbea său privea, acţiona cu orice i se părea lui bun de acţionat, schimba într-o clipă ceva ce I se părea prea monoton făcându-mă să înţeleg că de fapt fiecare an semnifică un, primul”: primul pas, prima bicicletă, primul buletin sau primul an de liceu sau primul vis în care credem cu adevărat sau orice alt primul.

            Fiecare an are semnificaţie lui şi trebuie să avem încredere în noi dar şi în misterele necunoscutului şi neprevăzutului.

            Timpul trece de o eternitate, de ce de o eternitate oamenii îşi fac griji din cauza lui? Trecerea timpului e ceva normal, obişnuit, de noi depinde cum gestionam aceasta trecere în favoarea noastră astfel încât a fim mai fericiţi.

            După ce viaţa mi-a mai înghiţit un an, am realizat şi sunt convinsă, că timpul nu trece aşa de simplu, precum un trecător grăbit strada, ci trece pentru a ne face conştienţi că el trece. Nu crezi?

  Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Emoţia examenelor

Deşi nici acum nu am apucat să scriu despre primele "examene oficiale “după cum am promis, iată că în sfârşit câteva cuvinte ies timide la iveală. Nu e mare lucru, sunt doar cuvintele unei eleve de clasa a VIII a ce trece ca orice elev prin emoţiile Evaluării Naţionale.,

 “Ar fi vrut să se trezească în orice altă zi, la cu totul altă oră, în alt corp şi-n altă minte. Se dezmeticeşte de zorile dimineţii şi acceptă în sfârşit că timpul a trecut după cum bine arată calendarul iscălit cu ”x” - uri roşii până la două chenare, îngroşate, încercuite şi apoi iar îngroşate sub care se ascundeau două numere deabia vizibile de la atâta mâzgăleală.

Îşi caută penarul ponosit, îndeasă nişte creioane, nelipsitul stilou roz, o radieră nou-nouţă deşi cumpărată demult. Îşi caută buletinul ca să găsească mai repede unde să-l ascundă fiindcă nu-i place cum a ieşit în poză, chiar dacă ştia că prietenele o să ceară să-l vadă doar pentru a se amuza şi să spună:”Ai ieşit bine, uite eu cum am ieşit?!”.

Până la poarta şcolii nu a avut nimic, de fapt până la intrarea în sălile de examen nu a avut nimic, dar de îndată ce au venit subiectele ar fi vrut ca o ceaţă argintie şi misterioasă să o învăluie şi să o ascundă în centrul pământului.

Trage aer în piept, încearcă să facă subiectele din ochi şi apoi începe să păteze ”foaia de examen” cu cerneală din rezerva proaspăt pusă.

Timpul trecea că nebunul, ai fi spus că cineva se joacă cu acele lui, dar nu, se pare că fata scria puţin şi se gândea prea mult ceea ce însemna timp pierdut.

Marea provocare a venit când într-un timp scurt ar fi trebuit să facă o compunere. A acceptat misiunea de parcă ar fi avut de ales, lăsându-se în continuare condusă de speranţa că e încă eroina sa, a zilei şi a oricărui lucru ce dăinuia în jurul ei.”Nu e cea mai grozavă compunere - spuse ea presată de timp - dar probabil au fost şi mai rele!”

Totul se terminase cu bine, dar apoi mirosul pesimismului să răspândea cu o viteză cutremurătoare.”Dacă am greşit acolo îmi scade zece sutimi şi cu alte patruzeci de acolo şi cu alte... şi cu celelalte... fac... şi dacă presupunem că am greşit şi acolo se scade atât, deci în total fac... dar stai, dacă am greşit şi acolo?”, ar fi vrut să se oprească o secundă dar nu putea, nu putea fiindcă era înlănţuită în propria negativitate.

Două zile mai târziu, aceeaşi poveste, acelaşi sentiment şi dorinţa de a se schimba cu altcineva, acelaşi penar şi aceeaşi întâmplare cu buletinul. Doar rezerva din stilou a fost schimbată, pentru a nu avea surpriza de a se termina în mijlocul procesului de”pătarea foii de examen”.

De data asta a fost uşor, chiar îngrijorător de uşor, întrucât fata termină demult şi începea să devină nesigură de siguranţa ei. Dar nu-i mai pasă, ştia că odată ce va duce”foaia de examen” la catedră, va scăpa de tot stresul, emoţiile şi în sfârşit se putea bucura de vacanţă. Aşteptând în voie şi cu nerăbdare prima zi de liceu...”                           

                                                        Sfârşit!

  Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Sfârşitul

Şi sfârşitul a venit. Ştiam că trebuie să vină, dar nu mă aşteptam să se apropie aşa de repede, atât de înşelător, atât de surprinzător. De fapt cred că am fost mereu conştientă de acest sfârşit, dar timpul m-a determinat să nu-i mai acord atenţie, timp în care el ca un escroc şi-a croit şi întărit puteri inimaginabile.

Aşteptam de mult timp ziua aceasta,deşi mă temeam de ea chiar dacă nu mă temeam de ea propriu-zis ci de emoţiile şi sentimentele răvăşitoare ce le putea ascunde.

Îmi port pentru ultima dată veşnica uniformă care de multă vreme mi-a rămas mică,dar căreia îi voi duce lipsa şi de care trebuie să mă despart azi.

Soarele bate mândru şi ameninţător, punându-mi răbdarea la încercare. Se pare că timpul trece mai greu când ştii că faci parte din categoria de la sfârşit.

Emoţiile se adună de la an la an, iar doamna diriginta ne invită rând pe rând, ne oferă premiile meritate, făcând astfel schimbul anual de buchete de flori şi diplome cartonate ce ne inundă inima de fericire.

Ceremonia de premiere se încheie, luând cu ea ultimul moment de clasa a VIII a şi ultimele clipe de şcoala generală. Profesorii ne urează ,,Succes” la examene şi terminăm prin a face poze, care speram să le revedem peste 10 ani, 20, să le arătăm copiilor noştri, nepoţilor şi mai cine ştie cui ne vom lăuda cu a noastră copilărie.

Stau puţin pe o bancă pustie şi îmi ascult gândurile pustii. Se pare că inamicul meu, Timpul, prinde forţe şi viteze mai mari... la început nu-mi făceam griji de noţiunea de ,,despărţire”, nici nu o conştientizam,  iar apoi un monstruleţ mic a apărut, monstruleţ pe care l-am ignorant, până ce la începutul anului şi-a arătat colţii şi şi-a vărsat furia asupra mea.  Spuneam că va fi un an minunat, fără griji şi certuri, şi a fost minunat, nu neg asta, dar scurt, scurt. Cu bune şi rele. Cu bucurie şi tristeţe. Cu certuri şi împăcări.

Dar să lăsăm tristeţea… A venit  vacanţa şi odată cu ea emoţiile examenelor, dar asta e altă mâncare de peşte. Până data viitoare vă spun ''Vacanţă plăcută'' şi nu uitaţi să fiţi mai fericiţi!!!

                       Scriu din ratiunea mea,,

                                               pentru inima ta!

Gata oricând

                Era într-o dimineaţă de mai. De fapt de ce să nu încep cu o seară. Era o seară ploioasă de mai şi mai era o fată, un bagaj şi o nerăbdare ce o puteai vedea şi respira. Fata eram eu, bagajul era tot bagaj, iar ploaia era tot ea, ce bătea ca de obicei pe frunzele de vie.

                Acum e dimineaţă, abia acum e dimineaţă. Echipată, trup şi suflet, cercetăşesc mă îndrept spre aventura anuală, la cercetaşi.

                Cu gândul teleportat deja la destinaţie, în mintea mea vedeam şi revedeam locurile, pădurile şi ceilalţi cercetaşi.

                După un drum nu prea lung, dar nici prea scurt am ajuns. Insula Cercetaşului era tot acolo, neschimbată, poate doar cercetaşii veniţi să campeze acolo o trezeau din amorţeala zilnică.

                Ne cazăm la o pensiune, în apropiere. Plouă... şi tot ce rămâne de făcut e să mă gândesc la ce fac restul cercetaşilor care probabil dansează în ploaie sau joacă cărţi în corturile umede.

                Începe a doua zi pe care o pot numi "Ziua Super Cercetăşească" sau pe scurt ZSC. Am mers în pădure, cu patrule formate din copii din diferite oraşe. Frumos... În pădure au fost puncte de control şi aveam de parcurs diverse probe. Mai mult m-am distrat decât să acord atenţie competiţiei şi vom vedea mai târziu de ce am spus asta.

                Ajunşi la pensiunea noastră din lemn, extenuaţi, murdari, dar care mai de care mai încrezători în premiul ce îl va lua, începem să mulţumim că suntem aşa de norocoşi că nu a plouat în ZSC.

                A treia zi, şi ultima de altfel, aveam să aflu că patrula din care făceam parte a câştigat premiul I la secţiunea Temerari (gradul de mijloc al cercetaşilor)

                Ne îndreptăm obosiţi spre casă, unde nu mai ploua şi soarele apusului aştepta venirea noastră. N gândim cu emoţie  la anul viitor, la o nouă "cercetăşeală".

                Aştept anul viitor, noi amintiri, de la o grupă mai avansată, la Exploratori cu noile provocări privite de la un rang mai înalt.

                                                                          Scriu din ratiunea mea

                                                          pentru inima ta!

Provocare

Dragă cititorule, într-o dimineaţă te vei trezi plin de regrete şi de suspinuri şi îţi vei reproşa: '' Oare ce-ar fi fost dacă...?", nu te învinovăţesc, am păţit-o, cred că toţi am păţit-o.

     Nu am vrut să te trezeşti în mijlocul acţiunii, ci în mijlocul problemei, centrul universului paradoxal al vieţii tale. Deşi le ocolim cât putem, problemele ne scapă printre degete şi orice armură ai avea, ele tot îţi intră în inimă, indiferent cât de robotic şi raţional ai fi.

     În zorii zilei de care vorbeam, îţi vei da seama că de fapt nu ai încercat nimic şi vei căuta răspunsuri unor întrebări ce nici măcar nu le-ai pus, la care nici măcar nu te-ai gândit.

     Ei bine, dragă cititorule, nu mai contează de câte ori a clacat, ai greşit,  ai dat înapoi, poate pentru viitorul tău a însemnat un pas înainte precum o lume paralelă cu realitatea. Opreşte-te din gânduri, din speranţe - de fapt ce tot îndrug eu aici?! Nu te opri din a spera, mă auzi? Crede în tine, în forţele tale şi sentimentele ce zac că minereurile ce aşteptă să fie exploatate.

     În acea zi, iubit cititor ce sper că nu-ţi par prea visătoare, în acea zi vreau să fii cel mai mare mincinos. Da, mincinos, ştii tu: să spui minciuni, neadevăruri. Să-ţi joci jocul ca un adevărat actor, m-ai ai puţină răbdare, îţi spun acum ce-ai de făcut.  Rolul ce îl vei juca va fi să fii exact cum vrei să fii, să te porţi cum n-ai avut curajul, să spui ce nu ai avut curajul, să fi Tu! Ai avea curajul?

     Şi aş mai vrea să-ţi lipeşti pe faţa ta morocănoasă un zâmbet precum un curcubeu, să minţi în continuare, să joci în continuare. Probabil ai spune : " Şi hei, cum să fac asta când viaţa e zgârcită cu mine, îşi duce în braţe momentele frumoase şi din când în când scăpa unul iar eu îl culeg ca un cerşetor?". Răspunsul e la fel de simplu: Minţi! Minţi că nu-ţi pasă, nu te interesează. La un moment dat te vei pricepe aşa de bine că îţi va intra în reflex, "ai puţintică răbdare".

     Ştii... cititorule, am început să mint aşa de bine că nu mai diferenţiez minciuna de adevăr, ce obişnuiam să fiu şi ce încerc să fiu.

     E haios câteodată... eşti ceea ce nu eşti, iar oamenii chiar te cred şi numai cei ce vor să te cunoască cu adevărat observă liniile aproape invizibile ale sensibilităţii, timidităţii, purităţii, bunătăţii etc.

     Te provoc să iubeşti! Te provoc să zici că iubeşti luna, stelele, soarele, florile, prietenii, persoana specială! Te provoc! Te pro-voc... fiindcă eu n-am curaj...

     Te rog măcar tu, cititorule, pentru mine, pentru tine, fii ceea ce doreşti, ceea ce nu ai curajul! Fiindcă eu nu am curajul... dă-mi tu curaj, dragă cititorule!

                                                              Scriu din ratiunea mea

                                                         pentru inima ta!

Gânduri pentru inimi de aur

             Şi în curând nu vor mai fi sau poate nici nu mai sunt. Am aşteptat veşnica lor nemurire încât dispariţia lor stranie ne-a luat prin surprindere. Poate doar la una ca aceasta mă gândeam în drumul bătătorit şi găurit către bunicii mei... da am fost la ţară. Amintirile mi-au răvăşit sufletul, iar fiecare colţ al curţii era îmbibat cu amintiri reminiscenţe care habar nu aveam că s-au ascuns aşa de bine în mintea umană prea ocupată să mai poată simţi nostalgia şi tristeţea.

                M-aş fi aşteptat ca pe un teren aşa întins, amintirile din tot ce-ar fi însemnat o vacanţă la bunici să fie vagi şi neinteresante, ei bine se pare că m-am înşelat amarnic şi mai să plâng şi să râd în acelaşi timp la bazaconiile ce-mi treceau prin minte odinioară şi stupizeniile robuste ce încerc să le pun cap la cap să aibă aceeaşi inocentă că acele bazaconii ce dădeau farmec oricărui lucru.

                Doar bunicii au rămas la fel, sau poate nici chiar la fel, mai bătrâni şi mai bolnavi, dar chiar şi aşa probabil Bunica încă mi-ar mai face toate poftele culinare (inclusiv gustoşii ursuleţi speciali) iar Bunicu' încă m-ar "sudui" dacă îi umblu în uneltele lui preţioase, chiar şi aşa şi în orice alte circumstanţe nu aş profita de bunătatea lor, sunt doar prea buni şi darnici să le mai ceri ceva,  ca toţi bunicii de altfel, poate doar să oferi un sprijin, un ajutor.

                Inspectez jovial fiecare colţ al ogrăzii poate, poate s-a schimbat ceva în lipsa mea. Nu, nu s-a schimbat nimic şi nu regret... dacă s-ar fi schimbat cu puţin aş fi suferit, chiar dacă nu-mi explic de ce. O explicaţie ar fi cum că îmi doresc să-mi aduc aminte totul exact aşa cum este, fără nicio schimbare, prea e lumea asta mare plină de schimbări, măcar aici să rămână totul la fel. Hm... "la fel" cred că e un cuvânt cam pretenţios din partea mea, din vreme ce şi eu m-am schimbat radical... dar poate am exagerat, o parte din mine a rămas la fel. Încă îmi mai place să " vorbesc "cu păsările din pădurile de prin jur, eu fluier şi ele îmi răspund, e o senzaţie foarte plăcută, încă mă mai cert cu hapsânul acela de câine (e cam prostuţ, dar tot îl iubesc), încă mai fugăresc pisicile şi încă mai aştept fiecare vară să-mi petrec o parte din vacanţă la bunici.

                Doamne ce aer curat şi ce lumina jucăuşă, sper să mă prindă vremea maturităţii tot pe aici, măcar în amintirea lor, a celor ce au avut grijă ca ochii mei să vadă toate aceste lucruri minunate.

                Drumul către ei se scurtează şi sfârşitul acestui fragment din viaţa mea se apropie. Văile împădurite ne călăuzesc , iar eu trebuie să-mi iau un cordial ''la revedere" sau o îmbrăţişare suspinată de despărţire. Cerul se întunecă, din umbrele misterioase disting un copac bătrân şi singuratic, în el veghează o lumină fulguranta ce abia aştepta să fie zărită de un călător pe fugă ca mine, dar asta e o altă poveste, o altă mâncare de peşte.  Acum trebuie să mă gândesc la ce năzbâtii să fac în vacanţă la bunici. Trebuie să fac asta cât mai repede, până ce monotonia cotidiană mă va cuprinde într-un somn hipnotizant. Trebuie... să-mi înving ,,dependenţa de bunici"!

                                        Scriu din ratiunea mea

                                                       pentru inima ta!

Dacă ar fi ceea ce pare...

Dacă afară e senin şi frumos

Nu te obosi să te ascunzi prin casă;

Dacă soarele răsare somnoros

Fii mai energic şi ajută-l să se trezească;

Dacă o frunză pluteşte singuratică,

Alină-i căderea cu-n suflu ca aburul;

Dacă lumina bate enigmatică,

E lumina vieţii, frumoasă ca aurul;

Dacă pământul e umed, iar iarba bogată în rouă

Gâdil-o cu degetele, cu zâmbete să plouă;

Dacă vântul suflă rătăcit

Linişteşte-l şi redă-i chemarea;

Dacă plouă şi cerul s-a topit

Gândeşte-te că cerul e marea;

Dacă o pasăre îşi cântă trilul melodios,

Nu o ignora, ar putea fi melodia preferată;

Dacă un om zâmbeşte sfios,

Obligă-l cu-n zâmbet să mai zâmbească odată!

                                                                                                Scriu din ratiunea mea

                                                                     pentru inima ta!