Întuneric

Ca în fiecare seară, cuprins de melancolia şi obscuritatea nopţii, poţi observa că de fapt umbrele nu sunt umbre, cum nici întunericul nu e întuneric fără ajutorul luminii. Şi cât îşi mai doreşte întunericul să-şi mai atingă lumina, dar nu poate, se bucura flămând de copii înfloriţi din iubirea lor prea încercată de obstacole. Copiii fiind umbrele… Poate că de asta ne bântuie întunericul şi lumina ne copleşeşte, căci fără opacitatea noastră copiii lor nu ar mai putea respira, s-ar sufoca, de aceea suntem iubiţi odată cu ei.

Şi poate ca întunericul nu e atât de negru şi lumina nu e atât de pură, să fim serioşi, cât de diabolic dă să te orbească dimineaţa deşi ştie că ai adormit cu halucinaţia că legănatul somnului ţi l-ai dus în braţele întunericului.

Însă să revenim la momentul când tu stai în pat, gata să adormi frământat de gânduri şi de chinuri sufleteşti şi lumina nu intră decât sub forma unor raze slabe venite dinspre straşnica şi îndepărtata lună.  Lumina e prea slabă să te mai orbească, căci în noapte întunericul domină lumea. Domină peste noi şi peste tot şi e atât de dominant că în adevăratul întuneric şi copilele sale, umbrele, au pierit. Sau poate s-au ascuns… sau poate au adormit şi ele. Da, cred că au adormit în braţele mamei lor, de aceea nu le mai vede nimeni, doar în noapte nimeni nu mai vede lumina absolută.

Dar întunericul nu e un lucru malefic. Dacă ar fi fost, de sute de ani oamenii s-ar fi temut să doarmă noaptea, probabil ar fi dormit la răsărit şi la apus, când lumina încă îi veghează. Dar şi când întunericul te înghite… de ce simţi nevoia să-l îndepărtezi, să-l exorcizezi ca pe un demon? Ce e greşit să te trezeşti în miezul nopţii străpuns de acele întunecimii, ca o acupunctură, în locuri prestabilite pentru a ne face bine, sănătoşi, ar fi terapia întunericului.

Oamenilor le place întunericul, îi incită gândul că riscă să se piardă în nemărginirea braţelor sale şi faptul că pot adormi fără ocrotire sub privirea lui cea lacomă. Oamenii nu se tem, oamenii doar au o frică să nu se îmbete cu desfătarea întunericului!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Primavara aduce 8 martie

E 8 martie nu-i aşa? Primăvara se ţine de cuvânt şi aduce ca de fiecare dată un nou 8 martie...  Uite că în fiecare an ajungem la această dată, dar oare în fiecare an o simţim la fel? Adică reuşim de fiecare dată să trecem peste: “O, Doamne, ce cadou să fie?” ori “Lalele sau trandafiri?” şi să ne axăm  pe ceea ce e foarte important?

Nu ştiu răspunsul la aceste întrebări, pentru că fiecare om simte această dată diferit.

Eu una simt că în fiecare zi femeile sunt importante, sunt nişte pete de culoare în această lume. Şi oricât de importanţi şi puternici ar fi tentaţi să se creadă unii barbaţi, trebuie să recunoască că la baza lor stă cel puţin o femeie puternică.

La baza formării mele stă Mama mea! Pe ea o iubesc şi o respect! Ea m-a învăţat ce e bine şi ce e rău, ea m-a sfătuit, m-a alintat şi m-a iubit necondiţionat. Dar aţi mai auzit asta, nu?

Cred că e ceva în spiritul matern, ceva de origine magică ce le face pe mame să reacţioneze aşa. E un fapt demn de studiat, dar indiferent cu ce tehnologie am studia acest fenomen, riscăm să pierdem timp aiurea pentru că aceast lucru depăşeşte înţelegerea umană şi am lua şi ceea ce este sacru din  această relaţie. Pentru că iubirea maternă e o forţă, şi această forţă nu are instrument de masură.

Azi am realizat că odată cu timpul ceva se pierde. De exemplu îmi amintesc că atunci când eram copil ştiam exact ce vreau să-i fac mamei cadou, dar de vreo câţiva ani asta a devenit o problemă aproape fără soluţie. Poate că ne e teamă să nu ne dezamagim mama, ne temem ca atenţia noastră nu s-ar ridica la mareţia aşteptarilor ei, pe când un copil nu-şi pune astfel de întrebări banale, un copil face o felicitare inegală, trasează un scris ştirb în care îşi pune tot sufletul, iar mama îi zâmbeşte. Cum să nu te înduioşeze scrisul acela diform, numai cu litere mari şi colţuroase rotunjite de dragostea vorbelor dinăuntru?

 E posibil ca trecerea timpului să ne afecteze dragostea? Cu fiecare zi iubim mai puţin? Ce întrebări banale, un copil nu şi le-ar pune… Eu de ce să o fac?!

 Cândva, pe vremea când eram o mlădiţă de om, un ,,nene” m-a întrebat a cui sunt, ,,a lui tata şi mama”, el vine repede cu o altă întrebare râzând sec cu o melancolie în priviri ,, Şi ce ai face dacă mama n-ar mai fi?” ,,Aş muri!” răspund eu promt. Nenea nu mi-a mai spus nimic, n-avea ce discuta cu o mlădiţă prea verde pentru a înţelege ciclul natural al vieţii. Eu eram departe de lumea lui, eram în tărâmul meu în care mama era cu mine până la… până la… Era cu mine tot timpul, nu exista “până la”!

Şi-am mai crescut şi sunt adolescentă şi îi spun tot mai rar “ te iubesc” şi tot mai des ii spun vorbe care mă dor şi pe mine când i le spun, şi le regret şi din orgoliu îmi cer uneori prea târziu scuze, dar cu toate acestea îi trece şi mă aşteaptă să vin cu capul în poala ei şi ea să-mi spună mereu: “ Are mama o fetică, doar n-are o sută de fetici!” şi să mă înveselească mereu când spune asta. E gluma noastră şi mi-o imaginez spunând-o şi peste zece ani, peste douăzeci  de ani şi peste o viaţă întreagă, tot eu să rămân “fetica” ei. E relaţia noastră ce nimic nu o poate rupe, nici momentele când sunt încăpăţânată şi nu ascult, nici atunci când ţipă la mine mai mult decât trebuie,  nici atunci când îmi voi croi drumul şi voi părăsi cuibuşorul în care mama a avut grijă să-mi insufle toată dragostea de care aveam nevoie.

                Cum aş putea termina această postare dacă nu cu: La mulţi ani tuturor femeilor şi mamelor! Şi nu, n-am uitat: TE IUBESC, MAMA! J

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!