Când sunt
veselă, când tristă. Când optimistă, când pesimistă. Când tristă, când veselă. Când râd, când plâng. Nici eu nu mai ştiu la
ce să mă aştept de la mine şi la cum voi reacţiona… E oare posibil să te cerţi
cu tine însuţi?! Pff... ce îndrug eu aici, vorbesc prostii… e doar ceva trecător şi… aştept să treacă… Nu are rost să mă
ofilesc cu asemenea gânduri, nu are rost să mă obosesc muncind să mai găsesc un
rând de lacrimi. Lacrimi care de altfel nici nu ştiu de unde izvorăsc. E timpul să îmi regăsesc zâmbetul sincer şi
colorat, indiferent câte eşecuri mă vor încerca.
M-am hotărât
! Îmi trebuie o schimbare, trebuie să mă redescopăr pe mine. Eu cea adevărată
nu plâng din nimic dar râd din multe, sunt sceptică dar visez cu ochii deschişi,
sunt curajoasă dar mi-e teamă că mă voi pierde din nou şi totuşi încrezătoare că
asta nu se mai poate întâmpla atâta timp cât am pe cineva care să creadă în
mine. Într-adevăr m-am lăsat cuprinsă de emoţii şi negativism, ar trebui să mă
descotorosesc de ele. Adio, dar nu îmi veţi lipsi!
Mă gândeam
să mă fac actriţă dar problema este că nu pot plânge de faţă cu cineva, doar
singură singurica deci cum aş putea plânge în faţa camerei de filmat? Dar poate
că ar trebui să înlocuiesc plânsul cu râsul, să înlocuiesc drama cu o comedie,
mica mea lume alias Tărâmul fără tristeţe să radieze de zâmbete sincere. Da...
nu vreau să devin actriţă a fost ceva trecător...
Scriu din ratiunea mea
pentru inima ta!
