Dar întăi și întâi să începem cu începutul...
După un an de dorință și șovăială în ale teatrului, dar prea ocupată cu profesia de boboc de liceu, ajunge Bianca noastră în clasa a zecea, dornică de a se implica în cât mai multe proiecte, acum văzând care e treaba cu tainele ascunse ale vieții de licean. Parcă văd și acum afișul acela cu Shakespeare cu ochelari roz pe pereții liceului. ,,Ai cu cine? Ai cu ce? Nu trebuie!”. Hai mă lași, ce să caut eu acolo?! Nici de aș avea curajul să mă prezint tot nu aș avea șansa să intru în vreo trupă de teatru... Vis-a-vis, domnea alt afiș ,,Hai, bade, în căruța I.D.Fest!”. Mare e grădina ta, Doamne! Ce mai e și asta?! Recunosc, mă măcina curiozitatea... Auzisem de o colegă care este în organizare. Era vineri. Prima vineri în care am stricat rutina de a pleca direct acasă de după școală. Vinerea ce avea să se repete astfel timp de doi ani. Erau recrutări pentru organizarea I.D.Fest, unul dintre cele mai tari și cele mai super și cele mai faine festivaluri de profil din țară ( iar acum, în exclusivitate, oameni buni, ORGANIZAT APROAPE INTEGRAL DE CĂTRE ADOLESCENȚI!!!).
O mare de oameni aveau să mișune prin curtea liceului pe care o bătătoream de abia un an. Din greșeala aveam să migrez la recrutările altei trupe din Bacău (cu a căror oameni m-am împrietenit ulterior în festivaluri, da asta e altă mâncare de pește). Dar am văzut-o pe colega mea, mi-a arătat coordonatoarele de proiect, iar Bianca noastră cea timidă și-a activat sistemul anti-oameni, ,, mă sperie, uite ce fioroase par, nu am ce căuta aici!”. Pe trepte vorbea cu toată lumea un student le medicină care avea să rămână pentru mine ca și acum: Bejan. Tot acest Bejan avea să îmi vorbească după ce m-am distrat în acea după-amiază de workshop-uri ,,dacă nu vreau să vin maine dimineață la recurtările trupei A.C.T. pentru că este o experiență super tare și măcar să încerc că doar nu am nimic de făcut”. Cu jumătate de gură aveam să promit că următoarea zi voi fi în spate la teatru, acolo unde se vor canaliza următoarele mele amintiri timp de doi ani.
Am mers la recrutări. WOW! Ce tare! După câteva sesiuni de workshop-uri coordonatoarele ne dădeau indicații despre audițiile de săptămâna viitoare. A foooost frumooos, venim și la anuuul... Eu nu merg la audiții!
Ușor, ușor mi-am pregătit monologurile și un cântec arhicunoscut. Cobor în sala Studio cu veșnica ei primire de catifea roșie. Bejan și alte persoane pe care abia mai târziu le voi cunoaște îmi urmăreau audiția. Începem cu monologul în engleză. Praf, l-am spus atât de repede încât nici nu cred că am mai respirat. Ce urmează? A, da, monologul în română. Mai varză de atât nu se poate, am uitat tot, am improvizat tot. Haide poate mă scot cu proba de talent. Se poate mai rău de atât?!?! Am început de trei ori pentru că nu-mi aminteam nimic după al doilea vers. Cum poți să uiți versurile de la Cargo-Ploaia?!?! A mai rămas și proba surpriză, dar despre aceea nu stricăm misterul. E clar... Nu intru! Nu e de mine și gata! Poate intru în organizare la I.D.Fest. Măcar atât.
Primesc mesaj... AM INTRAT! Nu pot să cred! Nu văd bine... Ba da, văd bine, eu chiar am intrat în ACT!
A mai rămas doar un lucru de bifat, să intru în I.D.Fest! Am aplicat la publicitate și redacție. Vocația mea scriitoricească și-a dat ultima cuvântul deoarece acolo și am intrat. Oficial organizam un festival împreună cu alți adolescenți și evident, cu trupa mea!
Am mai dat niște audiții, pentru rolul din spectacolul pentru Full ACT Night. O seară în care celebrăm teatrul amator care se joacă de atât de mulți ani în această trupă. Era un spectacol zugrăvit de noi, din improvizații și multă muncă, sub îndrumarea lui Bejan și a lui Mako, s-a născut ,,Este despre noi”. Eu eram o scriitoare care și i-a ucis amanta fostului soț. O poveste complicată pentru un personaj complex. S-a născut din mine, pentru că ,,Eu sunt eu, iar eu sunt Clara”. Clara a flirtat cu diavolul și și-a iubit fiica nebună. Sofia, mama te iubește!
După lungile repetiții, mă așteptau părinții acasă supărați. Trebuia să închei socotelile cu teatrul după acest spectacol, care oricum nu le-a plăcut. Necesita prea mult timp, iar eu, din perspectiva alor mei, nu puteam mulțumi și varza și capra. Promisiuni și lacrimi. Merg la primul festival! Amfiteatru 7, Botoșani, rămâi la suflețelul unui copil! Trupa noastră a câștigat multe premii. Sunt atât de fericită!
Pregătim un nou spectacol pentru I.D.Fest. Părinții iar sunt supărați. Promisiuni și lacrimi din nou. Aparent mă lasă să îmi învhei anul în trupă cu glorie și onoare! Merg la repetiții. Munca de actant e dublată de munca depusă pentru organizare. E stresant. Krem rămâne un regizor la inimioară pentru că a luptat pentru noi, eu una aleg să spun: jos pălăria, te așteptăm cu drag Iar Paul e clar o brioșică. Rectific, ei te așteaptă cu drag! Ladies Night, yo! Să fie treaba treabă, spectacolul nostru a durat prea mult și am fost descalificați, în ciuda faptului că aveam mari șanse la marile premii. (nu am spus-o noi...). Oricum, rămân cu experiența festivalului, am cunoscut persoane pe care le-am adorat.Tot cu acest spectacol am jucat și în cadrul festivalului Theatrestock. Fu interesant! Eu nu merg la T4T Timișoara. Sunt tristă, dar așteptându-i pe ceilalți în gară e una dintre cele mai prețioase amintiri. Însă lucruri dubioase mă pășteau. Ne plecau oamenii din trupă din același motiv din care am ieșit și eu (urâta și stresanta clasă a 12-a) și trebuia să îmbrățișăm oameni noi și străini.
Au intrat noii recruți. Unii îmi sunt antipatici puțin, am deja o legătură cu cineva. După câteva luni jucăm din nou pentru Full ACT Night sub îndrumarea lui Paul (din nou, brioșică), Dobrea și Lucaci. Două fete din fosta generație ce și-au rupt din timpul de învățat pentru BAC pentru a ne regiza nouă spectacolul. Respect și vă iubesc! Sunt un simplu soldat de data asta ce aduce martorii la proces. Ajung să iubesc toți oamenii, deși nu mai sunt oamenii ,,de anul trecut”. Mergem la Magic 8. Acesta e clar festivalul meu de suflet. Am avut la spectacolul pe grupe (unde am fost o iubită de rocker) un trainer pe care efectiv l-am adorat. Bacăul a rupt la acest festival. Toast la Anușca pentru Bacău! Urmează I.D.-ul. E ok, în spectacolul cu trupa eram încă un soldat. Dar am lucrat și la un One Woman Show unde nimic nu se lega. Nu îmi intră textul în cap, suferă mari modificări, nu am un titlu bun și îl aleg pe primul la nimereală, am amigdalită și plâng de nervi, iar acest spectacol probabil nu se va juca! Adică pe bune acum , ce să caut singură pe o scenă vorbind despre cât de mult o iubesc pe mama?! ,,Da, sunt nebună” s-a jucat în dimineața de 19 iulie. Am făcut-o și pe asta! Sunt atât de mândră de mine! Mă perind peste tot cu cele patru badge-uri ale mele: organizator, participant trupa, participant O.M.S. și dramaturgie. Sunt fericită! Iubesc toți oamenii. Toți sunt atât de... iubibili.
Merg la T4T. Cu un efort uriaș financiar, ajung in Timișoara. Sufăr mici depresii pe ici, pe colo, dar până la final mă distrez pe cinste. Merg la secția de poliție, se pare că gălăgia tinerilor și somnul locatarilor nu merg mână în mână. Nu se întâmplă nimic, polițiști mai de treabă ca acolo nu există! Am intrat cu brio în lumea maturității. Remarc că iubesc din ce în ce mai mult oamenii și fără să îmi dau seama sunt pe tren din ultimul meu festival. Eu mi-am terminat treaba aici! E rândul altora să descopere ACT-ul! cACTuși, lăsați țepii și primiți-i, ei sunt cei care vor duce trupa mai departe și cei cu care sărbătoriți majoratul I.D.Fest! Rămâneți mereu ,,oamenii mei”!
Dragă actantule care vei fi intrat anul acesta și la anul și următorii ani. Ascultă la mine! Îți doresc din tot sufletul să trăiești această senzație: nu e tristețe și bucurie asemănătoare cu aceasta. Formezi o familie an de an. Te atașezi, iar o parte din ei trebuie să plece. Iar tu și cu cei care au rămas aveți obligația de a-i primi la sânul vostru pe alții pentru care nu simțiți nimic deocamdată. Dar mai trece un an și vă iubiți atât de mult și sunteți o echipă atât de închegată și trebuie să dispară iarăși oameni, iar tu, să fii deschis către următorii care îi vor înlocui. Îți doresc atât de mult să iei contact cu un astfel de sentiment, să plângi în pumni căci timpul trece și nu îl poți opri! Îți doresc să trăiești toate astea căci asta înseamnă că ai luptat pentru prietenii tăi! Ai luptat cu părinții poate, ai luptat cu ceilalți, ai luptat cu tine! Bucură-te în continuare și pentru mine de hainele negre, de spatele teatrului, de Studio dacă poți, de Samurai, de Pupu (vreaaaau Pupu), de traineri, de pleșkăviță, de Nicu Pașcu, de task-uri, de muncă, de workshop-uri (mai ales de alea plăngăcioase), de Bejan, de oamenii vechi, de Stop-Stai Stop-Mut, de majorate,de chete, beții, agățat, îndrăgosteli, de glume proaste, de script-uri, de repetiții, de festivaluri, de I.D.Fest, dar nu în ultimul rând, de ACT, pentru că acum e al tău, te rog, ai grijă de ei!
Scriu din ratiunea mea,,
pentru inima ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu