Gânduri pentru inimi de aur

             Şi în curând nu vor mai fi sau poate nici nu mai sunt. Am aşteptat veşnica lor nemurire încât dispariţia lor stranie ne-a luat prin surprindere. Poate doar la una ca aceasta mă gândeam în drumul bătătorit şi găurit către bunicii mei... da am fost la ţară. Amintirile mi-au răvăşit sufletul, iar fiecare colţ al curţii era îmbibat cu amintiri reminiscenţe care habar nu aveam că s-au ascuns aşa de bine în mintea umană prea ocupată să mai poată simţi nostalgia şi tristeţea.

                M-aş fi aşteptat ca pe un teren aşa întins, amintirile din tot ce-ar fi însemnat o vacanţă la bunici să fie vagi şi neinteresante, ei bine se pare că m-am înşelat amarnic şi mai să plâng şi să râd în acelaşi timp la bazaconiile ce-mi treceau prin minte odinioară şi stupizeniile robuste ce încerc să le pun cap la cap să aibă aceeaşi inocentă că acele bazaconii ce dădeau farmec oricărui lucru.

                Doar bunicii au rămas la fel, sau poate nici chiar la fel, mai bătrâni şi mai bolnavi, dar chiar şi aşa probabil Bunica încă mi-ar mai face toate poftele culinare (inclusiv gustoşii ursuleţi speciali) iar Bunicu' încă m-ar "sudui" dacă îi umblu în uneltele lui preţioase, chiar şi aşa şi în orice alte circumstanţe nu aş profita de bunătatea lor, sunt doar prea buni şi darnici să le mai ceri ceva,  ca toţi bunicii de altfel, poate doar să oferi un sprijin, un ajutor.

                Inspectez jovial fiecare colţ al ogrăzii poate, poate s-a schimbat ceva în lipsa mea. Nu, nu s-a schimbat nimic şi nu regret... dacă s-ar fi schimbat cu puţin aş fi suferit, chiar dacă nu-mi explic de ce. O explicaţie ar fi cum că îmi doresc să-mi aduc aminte totul exact aşa cum este, fără nicio schimbare, prea e lumea asta mare plină de schimbări, măcar aici să rămână totul la fel. Hm... "la fel" cred că e un cuvânt cam pretenţios din partea mea, din vreme ce şi eu m-am schimbat radical... dar poate am exagerat, o parte din mine a rămas la fel. Încă îmi mai place să " vorbesc "cu păsările din pădurile de prin jur, eu fluier şi ele îmi răspund, e o senzaţie foarte plăcută, încă mă mai cert cu hapsânul acela de câine (e cam prostuţ, dar tot îl iubesc), încă mai fugăresc pisicile şi încă mai aştept fiecare vară să-mi petrec o parte din vacanţă la bunici.

                Doamne ce aer curat şi ce lumina jucăuşă, sper să mă prindă vremea maturităţii tot pe aici, măcar în amintirea lor, a celor ce au avut grijă ca ochii mei să vadă toate aceste lucruri minunate.

                Drumul către ei se scurtează şi sfârşitul acestui fragment din viaţa mea se apropie. Văile împădurite ne călăuzesc , iar eu trebuie să-mi iau un cordial ''la revedere" sau o îmbrăţişare suspinată de despărţire. Cerul se întunecă, din umbrele misterioase disting un copac bătrân şi singuratic, în el veghează o lumină fulguranta ce abia aştepta să fie zărită de un călător pe fugă ca mine, dar asta e o altă poveste, o altă mâncare de peşte.  Acum trebuie să mă gândesc la ce năzbâtii să fac în vacanţă la bunici. Trebuie să fac asta cât mai repede, până ce monotonia cotidiană mă va cuprinde într-un somn hipnotizant. Trebuie... să-mi înving ,,dependenţa de bunici"!

                                        Scriu din ratiunea mea

                                                       pentru inima ta!

Cerul are doar o stea şi o lună

            Ziua se încheia uşor, uşor şi eu tot aşteptam somnul liniştitor şi dulce, însă se pare că Moş Ene întarzia în acea seară.

            Corpul meu nemişcat, întors pe o parte, trântit leneş în patul paralel cu fereastra, îl simt moleşit, dar nu de tot, un ciudat sentiment de plictiseală se agaţă de mine precum un scaiete.

            Pleoapele cad obosite până la jumătate, precum a căzut soarele adormit la apus.

            Ochii mei plutitori mă ademenesc să mă duc în lumea viselor şi totuşi rămân trează în continuare în lumea normală, în lumea ce o împart cu ceilalţi. Cu un grav aer de somnolenţă mai zăresc ce se întâmplă după perdeaua împăienjenită. Dar nu se întâmplă nimic... nicio ramură nu mişcă nici vântul nu adie, nici stelele nu strălucesc. Ciudat şi abstract, se întâmplă... nimicul.

            Cerul nu e înnorat dar stelele lipsesc cu desăvârşire, iar luna se hlizeşte malefic la mine, de parcă i-ar părea bine că adorm şi nu văd ce planuri malefice ascunde. Greşesc când zic că lipsesc stelele. Pe cer era o stea chiar lângă luna muşcată de la jumătate, le despart vreo 10 cm, sau aşa mi se părea mie, probabil erau ani lumină distanţă între ele.

            Cine ştie cât timp le-a luat lunii şi stelei să ajungă la mine, ţinând cont că în acea seară le-am văzut doar trecutul, ce erau ele în acea seară, prezentul lor adevărat ascuns în misterul spaţiului cosmic, îl voi viziona în trecutul altei seri fără nori şi fără somn. Poate nu m-am exprimat cum trebuia, însă cert e că nu voi cunoaşte niciodată o stea în prezent dacă luminii ei îi ia atât să vină pe Pământ.

            Uitându-mă la ele şi zvârcolindu-mă să le văd din orice unghi, într-un mod straniu a apărut o ceaţă. NU ştiu dacă în acea noapte s-a lăsat ceaţa sau doar a fost în imaginaţia mea, dar ştiu că am adormit cu gândul că cerul are doar o stea şi o lună.

            Cerul de atunci nu se compară cu cel din astă-seară. Afară e întunecat şi doar camerele luminate ale caselor să văd în negura de smoală a nopţii. Vântul bate de tremură şi copacii când îl văd apropiindu-se, iar norii păcătoşi nu-mi permit să văd nicio stea, cu atât mai puţin galbenul semilunii de altă-dată.

                                                                   Scriu din ratiunea mea

                                                                  pentru inima ta!

Până la urmă rămânem fără timp!

În vreme ce merg pe strada plânsă şi murdară am început să-mi selecţionez gândurile, visele, sentimentele, speranţele, temerile, deşi pentru o mare parte din ele mi-ar fi plăcut să am un coş de gunoi în care sa le arunc dar se pare că magazinul ce vindea asemenea coşuri era închis.

Mintea mea năluca alerga nestingherită pe partea cealaltă a drumului, iar corpul meu se mişca greoi şi amorţit pe trotuarul de gheaţă găurit din loc în loc de o băltoacă.

Cum mintea mea era cu totul şi cu totul în alta parte, am călcat zdravăn într-o baltă. Sunetul acela mi-a trezit o amintire ce nu credeam că o deţin. Se pare că era acoperită cu o pelerină invizibilă, iar simţurile mele somnoroase nu au putut-o simţi. Amintirea este stearsă dar când mă uit înapoi la apa ce tresare în cercuri, îmi aduc aminte cum, copil fiind, săream top-top, de colo-colo astfel  incat să nu ratez nici-o baltă. Preferatele mele erau cu o nuanţă curcubeică. Dar pe acestea îmi plăcea mai mult să le admir decât să ţopăi energic în ele.

Am început să compar micuţa "eu" şi actuala "eu". Mi-am dat seama că este o diferenţă, cum acum am călcat dintr-o greşeală, apoi mă uit atent cum se prelinge apa pe cizma mea, şi cum odinioară obişnuiam să încerc toate bălţile din drumul meu scurt si neschimbat.

Am ajuns în dreptul bibliotecii, şi fără să mă gândesc mi-am zis să intru. Cer o carte care trebuia să o citesc mult mai târziu, neţinând cont că înaintea ei se aflau multe alte titluri pe care trebuiam să le rasfoiesc. Rezultă că am împrumutat-o cam degeaba, dar acum trebuie să-i găsesc loc şi ei. Trebuie să îmi fac timp şi pentru ea...

                Ce se întâmplă? Mă întreb... se întâmplă atâtea deodată şi de multe ori rămân fără ocupaţie. Aş putea să-mi programez ziua la minut şi tot nu aş putea face tot ceea ce mi-am propus. Sunt singură?

                                                                  Scriu din ratiunea mea,

                                                                pentru inima ta!

Jucării

  Mă uit în jurul meu şi sunt înlănţuita de micile mele jucării de pluş. Adevărate izvoare de amintiri. Nici nu mă mai întreb oare câţi ani au trecut de la ultimul schimb de cuvinte sau care sunt adevăraţii ,,veterani" ori cei mai noi adepţi ai grupului. Mi-ar plăcea încă să ne mai numim prieteni, ar fi ciudat, am sentimentul că nu vă mai cunosc. Trăim sub acelaşi acoperiş, privirile noastre se intersectează şi totuşi mă simt străină faţă de voi toţi.... 

                Oh, tu dragă Christofer, îţi mai aminteşti zilele de nenumărat când ne jucăm ore în şir. Am crescut împreună şi fără a ţine seama de cele spuse, ai rămas la fel, poate doar ,,blăniţa" a suferit diferite schimbări, peticită şi repeticita de mâini stângace de copil. Îmi aduc aminte că erai cu puţin peste jumătatea mea, cel puţin atunci, când inima mea ţi-a marcat prezenta, însă acum mă îndoiesc că mai eşti un sfert din ce reprezintă înălţimea mea... Off Christofer, să ştii că eşti cel mai loial căţel de plus pe care îl putea avea o fetiţă, mă bucur că nu te-ai schimbat. Blana ta e la fel de cafenie şi moale iar urechile plecate şi codiţa la fel de albe. Şi micul tău prieten, Rexico, şi el un căţeluş auriu cu micul lui botic alb, ţi-e cel mai bun prieten. De ai ştii ce mă bucur, Christofer, că nu ai rămas singur şi uitat de mine, ai cu cine vorbi şi te juca toată ziua, cu cine altcineva dacă nu cu micuţul Rexico?

 Şi tu păpuşica blondă, îmi aduc aminte că erai jumătatea cât mine, când te-am primit de la Moş Crăciun acum mi-e teamă că s-a schimbat ceva în această măsurătoare. Mi-ar plăcea ca în acesta fila să-ţi scriu numele, dar să fiu sinceră chiar nu-l mai ştiu, ţinând cont că ai avut ,,n" nume, cu fiecare joc altul şi altul şi altul. Numai zânele şi prinţesele ar putea şti câte jocuri de-a ,,Mama şi copilul", ,,Învăţătoarea", ,,Doctoriţa", ,,Surorile", ,,Vânzătoarea" şi multe altele am avut. De parcă cine le-ar fi putut ţine socoteală... Dar timpul a trecut şi jocurile s-au rărit până au atins punctul 0. Ţi-aş da un nume acum, ba chiar mi l-aş putea readuce aminte mereu citind şi recitind această pagină, dar din păcate mi-am pierdut această abilitate, probabil acesta e motivul pentru care mulţi din prietenii tăi nu au nici-un nume. Îmi pare rău!

Nu-mi spune ,Chiţcule, că şi tu eşti supărat pe mine?! Nu-mi spune că ai uitat clipa în care m-am îndrăgostit iremediabil de tine! O clipă şi mi-a fost de ajuns! Am ştiut că TU trebuie să fii al meu, te-am răpit din vechea ta familie( şi cu abia acum îmi dau seama ce meschină am fost) şi te-am luat cu mine. Eşti tare simpatic, şoricel năzdravan ce eşti... aţi mai văzut un şoarece portocaliu?

                Aş mai vrea să mă joc cu voi, trist dar adevărat,dar nu va mai înţeleg graiul, sunt incapabilă să mai vorbesc limba voastră. Dacă ar fi să scriu câteva cuvinte despre fiecare... nu aş mai avea cuvinte! Vă m-ai aduceţi aminte când am încercat să vă pun pe toţi, dar absolut toţi,în micul meu pătuc să dorm cu voi. Nu a fost cea mai bună şi m-am simţit vinovată pentru asta. Nu a fost vina voastră.

          Ar fi frumos să fac o faptă bună să vă donez, din vreme ce nu va mai folosesc la nimic decât pe post de bibelouri, dar nu pot. De fiecare dată când încerc să vă dau din locul vostru simt că arunc tone de amintiri şi de momente plăcute. Sunteţi îmbibaţi cu sentimentele mele . Dacă aţi ieşi pe uşa casei mele aţi lua cu voi şi o parte din inima mea. Rămâneţi, vă rog, în vizorul meu, să vă ştiu lângă mine, chiar dacă va suna egoist, vreau să-mi ştiu toate amintirile lângă mine!!!

                                    Scriu din ratiunea mea,,

                                                     pentru inima ta!