Până la urmă rămânem fără timp!

În vreme ce merg pe strada plânsă şi murdară am început să-mi selecţionez gândurile, visele, sentimentele, speranţele, temerile, deşi pentru o mare parte din ele mi-ar fi plăcut să am un coş de gunoi în care sa le arunc dar se pare că magazinul ce vindea asemenea coşuri era închis.

Mintea mea năluca alerga nestingherită pe partea cealaltă a drumului, iar corpul meu se mişca greoi şi amorţit pe trotuarul de gheaţă găurit din loc în loc de o băltoacă.

Cum mintea mea era cu totul şi cu totul în alta parte, am călcat zdravăn într-o baltă. Sunetul acela mi-a trezit o amintire ce nu credeam că o deţin. Se pare că era acoperită cu o pelerină invizibilă, iar simţurile mele somnoroase nu au putut-o simţi. Amintirea este stearsă dar când mă uit înapoi la apa ce tresare în cercuri, îmi aduc aminte cum, copil fiind, săream top-top, de colo-colo astfel  incat să nu ratez nici-o baltă. Preferatele mele erau cu o nuanţă curcubeică. Dar pe acestea îmi plăcea mai mult să le admir decât să ţopăi energic în ele.

Am început să compar micuţa "eu" şi actuala "eu". Mi-am dat seama că este o diferenţă, cum acum am călcat dintr-o greşeală, apoi mă uit atent cum se prelinge apa pe cizma mea, şi cum odinioară obişnuiam să încerc toate bălţile din drumul meu scurt si neschimbat.

Am ajuns în dreptul bibliotecii, şi fără să mă gândesc mi-am zis să intru. Cer o carte care trebuia să o citesc mult mai târziu, neţinând cont că înaintea ei se aflau multe alte titluri pe care trebuiam să le rasfoiesc. Rezultă că am împrumutat-o cam degeaba, dar acum trebuie să-i găsesc loc şi ei. Trebuie să îmi fac timp şi pentru ea...

                Ce se întâmplă? Mă întreb... se întâmplă atâtea deodată şi de multe ori rămân fără ocupaţie. Aş putea să-mi programez ziua la minut şi tot nu aş putea face tot ceea ce mi-am propus. Sunt singură?

                                                                  Scriu din ratiunea mea,

                                                                pentru inima ta!

Viata vs. Iubire

                Cum nu am mai scris mare lucru mi-am zis să revin cu o poezie.  E scurtă şi săracă, îmi cer mii de scuze, dar sper să prinde-ţi mesajul.

         

Nu toate sunt la fel

          Nici soarele, nici vântul,

          Nici cerul, nici pământul

          Căci totul e altfel.

          E dorul de casă,

          E dorul de tot,

          Şi tot ce suport,

          Şi ce zici că-ţi pasă.

          Şi soarele străluceşte

          Iar tot ce m-nconjoară

          Monstruos ca o gheară

          Doar inima mai iubeşte.

          Iubeşte mai tare

          Şi malul mării se surpă

          Iar viaţa e scurtă

          Dar iubirea-i mai mare!

           

                                           Scriu din ratiunea mea,,

                                                               pentru inima ta!      

Jucării

  Mă uit în jurul meu şi sunt înlănţuita de micile mele jucării de pluş. Adevărate izvoare de amintiri. Nici nu mă mai întreb oare câţi ani au trecut de la ultimul schimb de cuvinte sau care sunt adevăraţii ,,veterani" ori cei mai noi adepţi ai grupului. Mi-ar plăcea încă să ne mai numim prieteni, ar fi ciudat, am sentimentul că nu vă mai cunosc. Trăim sub acelaşi acoperiş, privirile noastre se intersectează şi totuşi mă simt străină faţă de voi toţi.... 

                Oh, tu dragă Christofer, îţi mai aminteşti zilele de nenumărat când ne jucăm ore în şir. Am crescut împreună şi fără a ţine seama de cele spuse, ai rămas la fel, poate doar ,,blăniţa" a suferit diferite schimbări, peticită şi repeticita de mâini stângace de copil. Îmi aduc aminte că erai cu puţin peste jumătatea mea, cel puţin atunci, când inima mea ţi-a marcat prezenta, însă acum mă îndoiesc că mai eşti un sfert din ce reprezintă înălţimea mea... Off Christofer, să ştii că eşti cel mai loial căţel de plus pe care îl putea avea o fetiţă, mă bucur că nu te-ai schimbat. Blana ta e la fel de cafenie şi moale iar urechile plecate şi codiţa la fel de albe. Şi micul tău prieten, Rexico, şi el un căţeluş auriu cu micul lui botic alb, ţi-e cel mai bun prieten. De ai ştii ce mă bucur, Christofer, că nu ai rămas singur şi uitat de mine, ai cu cine vorbi şi te juca toată ziua, cu cine altcineva dacă nu cu micuţul Rexico?

 Şi tu păpuşica blondă, îmi aduc aminte că erai jumătatea cât mine, când te-am primit de la Moş Crăciun acum mi-e teamă că s-a schimbat ceva în această măsurătoare. Mi-ar plăcea ca în acesta fila să-ţi scriu numele, dar să fiu sinceră chiar nu-l mai ştiu, ţinând cont că ai avut ,,n" nume, cu fiecare joc altul şi altul şi altul. Numai zânele şi prinţesele ar putea şti câte jocuri de-a ,,Mama şi copilul", ,,Învăţătoarea", ,,Doctoriţa", ,,Surorile", ,,Vânzătoarea" şi multe altele am avut. De parcă cine le-ar fi putut ţine socoteală... Dar timpul a trecut şi jocurile s-au rărit până au atins punctul 0. Ţi-aş da un nume acum, ba chiar mi l-aş putea readuce aminte mereu citind şi recitind această pagină, dar din păcate mi-am pierdut această abilitate, probabil acesta e motivul pentru care mulţi din prietenii tăi nu au nici-un nume. Îmi pare rău!

Nu-mi spune ,Chiţcule, că şi tu eşti supărat pe mine?! Nu-mi spune că ai uitat clipa în care m-am îndrăgostit iremediabil de tine! O clipă şi mi-a fost de ajuns! Am ştiut că TU trebuie să fii al meu, te-am răpit din vechea ta familie( şi cu abia acum îmi dau seama ce meschină am fost) şi te-am luat cu mine. Eşti tare simpatic, şoricel năzdravan ce eşti... aţi mai văzut un şoarece portocaliu?

                Aş mai vrea să mă joc cu voi, trist dar adevărat,dar nu va mai înţeleg graiul, sunt incapabilă să mai vorbesc limba voastră. Dacă ar fi să scriu câteva cuvinte despre fiecare... nu aş mai avea cuvinte! Vă m-ai aduceţi aminte când am încercat să vă pun pe toţi, dar absolut toţi,în micul meu pătuc să dorm cu voi. Nu a fost cea mai bună şi m-am simţit vinovată pentru asta. Nu a fost vina voastră.

          Ar fi frumos să fac o faptă bună să vă donez, din vreme ce nu va mai folosesc la nimic decât pe post de bibelouri, dar nu pot. De fiecare dată când încerc să vă dau din locul vostru simt că arunc tone de amintiri şi de momente plăcute. Sunteţi îmbibaţi cu sentimentele mele . Dacă aţi ieşi pe uşa casei mele aţi lua cu voi şi o parte din inima mea. Rămâneţi, vă rog, în vizorul meu, să vă ştiu lângă mine, chiar dacă va suna egoist, vreau să-mi ştiu toate amintirile lângă mine!!!

                                    Scriu din ratiunea mea,,

                                                     pentru inima ta!

 

Prima zi, o noua impresie

Asadar, e prima zi… O prima zi, sau mai bine zis, o a doua prima zi din acest an scolar. O a doua prima zi a schimbarilor si plina de revederi si despartiri. Adio draga pui de somn pana tarziu, adio zile pline cu satisfactie de a face… nimic, adio sperante desarte si vorbe hotarate precum: ,, Azi sigur voi face si altceva decat sa stau degeaba!” ori ,, Ce daca ieri nu am reusit sa fac ce mi-am propus de atata amar de vreme, azi sigur voi reusi !” . Adio micutii mei prieteni de vacanta, ne vedem la primavara, imi voi aminti cu siguranta sa va scot la lumina din nou.

Desi a fost o adevarata aventura sa ma trezesc, am deschis ochisorii, usor, usor la insistentele mamei cand mai blande, cand mai insistente. Chiar daca o scurta vreme am mers ,,ca pe ape”, ma bucur  ca am facut alegerea potrivita, deoarece inca cateva clipe in lumea viselor m-ar fi condamnat la o intarziere la ,,locul de munca”.

Dar adevarata provocare a zilei a fost  atentia pentru o persoana speciala. Daca am fi avut mai mult timp sa pregatim ceva mai elaborat, probabil ca ar fi fost mai special, dar speram ca stangacia noastra sa compenseze cu un sincer si calduros ,,la multi ani!”.

            Mare mi-a fost uimirea cand am vazut o gramada de copii, care mai de care mai imbujorati si cu ochii sidefati.  Unii mai entuziasti altii mai putin, insa tuturor ne-a lipsit EA. Locul in care vii, ca trebuie sa vii dar  in care abia astepti sa te reintorci, in fiecare zi, de fiecare data!

 Si oricat ai incerca sa negi, e imposibil sa nu adori, sa admiri ceva la acest ,,intreg". Mi-ar fi greu sa spun ca e doar ceva care te invata si care iti indeasa in cap diverse cunostinte, insa mi-e mai greu sa spun ca e ceva ce te modeleaza in jurul a ce numim noi oamenii moderni ,,viata", ce te invata diferenta intre bine si rau, intre talent si munca, intre dragoste si ura.  Desi a doua varianta mi se pare mai corecta, e greu sa recunosti asta, ai putea avea toate acestea in fata si sa nu iti dai seama ca in fata ta nu ai o masinarie de instruit ci o trambulina ce te salta mai sus. S-ar putea sa nu fii apt sa vezi aceasta ,,familie", nu te speria, ,,cu rabdare chiar si picatura de apa, a spart piatra".

Asta numesc eu scoala!

          

  Scriu din ratiunea mea,   

            pentru inima ta!                                                                

Zambetul inimii

Razele soarelui ma incalzesc,

Iar zambetul tau ma-nconjoara.

Tot ce pot face e sa zambesc,

Insa necunoscutul ma-nfioara.

Ma-nfioara, mi-e frica de mor…

Te rog, mai zambeste odata,

E-n  regula iti cer ajutor.

Zambeste-mi cu inima toata!

Zambeste-mi ca si cum nu m-ai mai vedea niciodata,

Ca si cum ai spera si crede-n minuni,

O,  inima cu poarta ferecata,

Toate de mai sus, au fost doar… MINCIUNI!

                                       Scriu din ratiunea mea,
                                                           pentru inima ta!
                                                            

Suflet

                                    

E frig, e cruzime şi tiranie. Sute de chipuri cu zâmbete diabolice care mă încolţesc, îmbrăcate sumar şi cu nişte pălării ce le acoperă ochii sticloşi şi bulbucaţi. Mi-e frică! Mi-e frică, nu m-aude nimeni?!

Doar fulgii mai sunt veseli, doar pe ei îi mai vezi zburdând ca nişte mieluşei, zglobii şi inocenţi. Un suflet nobil îmi mai este călăuza, sau poate nu... A trecut pe lângă mine, că toţi ceilalţi demoni trecători, dar el a fost... diferit. Căldura lăsată în urmă de corpul lui a fost atât de puternică, sufocantă chiar, pentru o clipă mi-a luat respiraţia. Enigma ce-l învăluie îmi depăşeşte capacitatea de a simţi emoţii. O gură din aerul ce-l respira el e ca o supradoză pentru mine. Ce este el? Ce este această armă pe care o deţine? Deşi e la fel ca ceilalţi e... diferit, are o răutatea ştrengăreasca şi totuşi pare banal de bun.

Să fie o fantasmă ce mi-a invadat mintea? Nu, nu-l voi lăsa să-mi cucerească gândurile, şi totuşi în mintea mea anostă îşi face apariţia, dintr-un abis întunecat, o mână malefică ce vrea să-mi sugrume visele şi speranţele.

Merg, mă gândesc, procesez, analizez, iar întrebările nu-mi dau pace. Ce ascunde aceasta stafie, acest abur al imaginaţiei mele. E prima şi probabil ultima dată când îi simt căldură... Trist... Îmi adun curajul necesar să pun o stupidă de întrebare, pe cât de penibilă, pe atât de importantă., Dumnezeule, aş vrea ca acel lucru înduioşător să-mi răspundă acestor întrebări ce mă macină şi sfărâma pe interior, te rog... te rog...". Întreb pentru ultima dată, lundu-mi adio de la acest mister, acest caz închis, dorindu-mi că această întrebare finală să pună capăt agoniei:

- Cine eşti?

- DESTINUL! Răspunde o voce suavă, dar dulce şi caldă...

 

                                    Scriu din ratiunea mea,,  

                                                  pentru inima ta!