Şi în curând
nu vor mai fi sau poate nici nu mai sunt. Am aşteptat veşnica lor nemurire
încât dispariţia lor stranie ne-a luat prin surprindere. Poate doar la una ca
aceasta mă gândeam în drumul bătătorit şi găurit către bunicii mei... da am
fost la ţară. Amintirile mi-au răvăşit sufletul, iar fiecare colţ al curţii era
îmbibat cu amintiri reminiscenţe care habar nu aveam că s-au ascuns aşa de bine
în mintea umană prea ocupată să mai poată simţi nostalgia şi tristeţea.
M-aş fi aşteptat ca pe un teren
aşa întins, amintirile din tot ce-ar fi însemnat o vacanţă la bunici să fie
vagi şi neinteresante, ei bine se pare că m-am înşelat amarnic şi mai să plâng
şi să râd în acelaşi timp la bazaconiile ce-mi treceau prin minte odinioară şi
stupizeniile robuste ce încerc să le pun cap la cap să aibă aceeaşi inocentă că
acele bazaconii ce dădeau farmec oricărui lucru.
Doar bunicii au rămas la fel,
sau poate nici chiar la fel, mai bătrâni şi mai bolnavi, dar chiar şi aşa
probabil Bunica încă mi-ar mai face toate poftele culinare (inclusiv gustoşii
ursuleţi speciali) iar Bunicu' încă m-ar "sudui" dacă îi umblu în
uneltele lui preţioase, chiar şi aşa şi în orice alte circumstanţe nu aş
profita de bunătatea lor, sunt doar prea buni şi darnici să le mai ceri ceva, ca toţi bunicii de altfel, poate doar să
oferi un sprijin, un ajutor.
Inspectez jovial fiecare colţ al
ogrăzii poate, poate s-a schimbat ceva în lipsa mea. Nu, nu s-a schimbat nimic
şi nu regret... dacă s-ar fi schimbat cu puţin aş fi suferit, chiar dacă nu-mi
explic de ce. O explicaţie ar fi cum că îmi doresc să-mi aduc aminte totul
exact aşa cum este, fără nicio schimbare, prea e lumea asta mare plină de
schimbări, măcar aici să rămână totul la fel. Hm... "la fel" cred că
e un cuvânt cam pretenţios din partea mea, din vreme ce şi eu m-am schimbat
radical... dar poate am exagerat, o parte din mine a rămas la fel. Încă îmi mai
place să " vorbesc "cu păsările din pădurile de prin jur, eu fluier
şi ele îmi răspund, e o senzaţie foarte plăcută, încă mă mai cert cu hapsânul
acela de câine (e cam prostuţ, dar tot îl iubesc), încă mai fugăresc pisicile
şi încă mai aştept fiecare vară să-mi petrec o parte din vacanţă la bunici.
Doamne ce aer curat şi ce lumina
jucăuşă, sper să mă prindă vremea maturităţii tot pe aici, măcar în amintirea
lor, a celor ce au avut grijă ca ochii mei să vadă toate aceste lucruri
minunate.
Drumul către ei se scurtează şi
sfârşitul acestui fragment din viaţa mea se apropie. Văile împădurite ne
călăuzesc , iar eu trebuie să-mi iau un cordial ''la revedere" sau o
îmbrăţişare suspinată de despărţire. Cerul se întunecă, din umbrele misterioase
disting un copac bătrân şi singuratic, în el veghează o lumină fulguranta ce
abia aştepta să fie zărită de un călător pe fugă ca mine, dar asta e o altă poveste,
o altă mâncare de peşte. Acum trebuie să
mă gândesc la ce năzbâtii să fac în vacanţă la bunici. Trebuie să fac asta cât
mai repede, până ce monotonia cotidiană mă va cuprinde într-un somn
hipnotizant. Trebuie... s
Scriu din ratiunea mea
pentru inima ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu