Deşi e vară, e vacanţă şi puteam să jur
că voi nota mai multe lucruri pentru blog... Se pare că nu am făcut-o. Şi poate
nu din cauză că aşa am vrut, ci pentru că sunt o persoană prea leneşă şi prea comodă
să scriu mai multe (să recunoşti că ai o problemă e primul pas spre îndreptare,
nu?). Şi m-am gândit să scriu despre şcoala de vară la care am fost voluntar.
Desi a început şi s- a încheiat acum ceva timp şi poate că nu ar fi stricat să
scriu despre asta mai devreme, dar vorba
aceea, e bine şi mai târziu decât niciodată...
Şcoala de Vară „Lumea Copiilor” a durat o
săptămână şi pot spune că a fost un real succes încă din prima zi. La început a
fost obositor, însă prima zi s-a dovedit a fi plină de farmec. Anul ăsta mi-aş
fi dorit să mă „desfăşor” la o grupă de vârstă mai mică, însă până la urmă am
mers pe aceeaşi categorie de copii cu vârsta cuprinsă între 9-12 ani la fel ca
anul trecut.
Au fost mulţi, gălăgioşi şi entuziasmaţi,
nerăbdători şi mereu înarmaţi cu „Am nevoie de.../Îmi mai aduci...?”. Dar cu
toate astea am simţit că am regăsit în fiecare ceva din care am avut de învăţat:
de la fetiţele care pictau şi împătureau hârtia cu iscusinţă, la băieţii care
povesteau cu tact diferite năzdrăvănii şi dădeau ce au mai bun din ei în
jocurile de grup.
O săptămână în care am putut privi
simplitatea gravă a copilariei, gesturie mărunte ispăşite de copii de-o
şchioapă şi dulceaţa surâsurilor colorate şi uralele fercite ieşite din
glăscioare ce semănau a clinchete ascuţite.
Am dansat cu ei şi fiecare voluntar şi-a
permis să „culeagă” experienţe unice de la aceşti minunaţi copii. Spre exemplu
îmi aduc aminte cum stăteam ghemuită pe o saltea şi priveam spre perete unde
era proiectat filmul din urma căruia urma să discutăm anumite teme. Deodată
cineva mă trage sfios de tricou. „ Ce se întâm...?!” Nu apuc să termin că o
fetiţă adorabilă îmi intinde o floare culesă de prin împrejurimi. Mă uit la Andreea, şi ea voluntar, şi văd
că-mi zâmbeşte învârtind în mână aceeaşi specie de floare. Întorc capul la
micuţa care îmi şopteşte timid „Pentru tine”. Iau floarea, „ Mulţumesc” răspund
ferm, destul de buimăcită de acest gest surprinzător.
Ulterior, se pare că am „căzut” în echipă
la un joc cu micuţa cu pricina. Jocul s-a desfăşurat frumos, chiar dacă am
pierdut. Nimeni nu era prea supărat. Nu mă mai pot abţine şi o alint pe micuţa „florăreasă”.
Trec câteva momente şi devine supărată.
-Nu mă mai trata ca pe un bebe! Nu sunt
bebe! Îmi spune ea foarte revoltată.
-Dar eşti aşa micuţă! Cum să nu fii bebe?
Eşti un bebe mic. Beeebee!
-Nu sunt!
Brusc am un sentiment de deja-vu... Nu cu
mult timp în urmă nici eu nu suportamsă mi se spună că sunt mică, deşi ştiam că
sunt. Acum am mai crescut şi vreau să fiu iar mică... Ce e în neregula cu
fetiţa aceasta?! Gândeam cu atâta egoism de parcă ar fi fost vorba despre mine.
Cearta se termină când îmi dau seama că am greşit făcând ceea ce eu uram atât
de mult când eram mică. Însă ea tot supărată e... Şi supărată a plecat...
Poate au mai fost multe astfel de
experienţe. Când noi, voluntarii,ne-am udat cu apă sau când ne-am uitat la
film, când discutam despre ziua ce a trecut sau când încercam să explicăm
copiilor anumite aspecte cât mai pe înţelesul lor. Dar până la urmă, acesta e
rolul unei şcoli de vară... Să te distrezi învăţând şi să ai satisfacţia că ai
făcut ceva util cu o parte din timpul tău liber!
Scriu din ratiunea mea,,
pentru inima ta!
