Şcoala de Vară

      Deşi e vară, e vacanţă şi puteam să jur că voi nota mai multe lucruri pentru blog... Se pare că nu am făcut-o. Şi poate nu din cauză că aşa am vrut, ci pentru că sunt o persoană prea leneşă şi prea comodă să scriu mai multe (să recunoşti că ai o problemă e primul pas spre îndreptare, nu?). Şi m-am gândit să scriu despre şcoala de vară la care am fost voluntar. Desi a început şi s- a încheiat acum ceva timp şi poate că nu ar fi stricat să scriu despre asta mai devreme,  dar vorba aceea, e bine şi mai târziu decât niciodată...

     Şcoala de Vară „Lumea Copiilor” a durat o săptămână şi pot spune că a fost un real succes încă din prima zi. La început a fost obositor, însă prima zi s-a dovedit a fi plină de farmec. Anul ăsta mi-aş fi dorit să mă „desfăşor” la o grupă de vârstă mai mică, însă până la urmă am mers pe aceeaşi categorie de copii cu vârsta cuprinsă între 9-12 ani la fel ca anul trecut.

      Au fost mulţi, gălăgioşi şi entuziasmaţi, nerăbdători şi mereu înarmaţi cu „Am nevoie de.../Îmi mai aduci...?”. Dar cu toate astea am simţit că am regăsit în fiecare ceva din care am avut de învăţat: de la fetiţele care pictau şi împătureau hârtia cu iscusinţă, la băieţii care povesteau cu tact diferite năzdrăvănii şi dădeau ce au mai bun din ei în jocurile de grup.

     O săptămână în care am putut privi simplitatea gravă a copilariei, gesturie mărunte ispăşite de copii de-o şchioapă şi dulceaţa surâsurilor colorate şi uralele fercite ieşite din glăscioare ce semănau a clinchete ascuţite.

    Am dansat cu ei şi fiecare voluntar şi-a permis să „culeagă” experienţe unice de la aceşti minunaţi copii. Spre exemplu îmi aduc aminte cum stăteam ghemuită pe o saltea şi priveam spre perete unde era proiectat filmul din urma căruia urma să discutăm anumite teme. Deodată cineva mă trage sfios de tricou. „ Ce se întâm...?!” Nu apuc să termin că o fetiţă adorabilă îmi intinde o floare culesă de prin împrejurimi.  Mă uit la Andreea, şi ea voluntar, şi văd că-mi zâmbeşte învârtind în mână aceeaşi specie de floare. Întorc capul la micuţa care îmi şopteşte timid „Pentru tine”. Iau floarea, „ Mulţumesc” răspund ferm, destul de buimăcită de acest gest surprinzător.

    Ulterior, se pare că am „căzut” în echipă la un joc cu micuţa cu pricina. Jocul s-a desfăşurat frumos, chiar dacă am pierdut. Nimeni nu era prea supărat. Nu mă mai pot abţine şi o alint pe micuţa „florăreasă”. Trec câteva momente şi devine supărată.

     -Nu mă mai trata ca pe un bebe! Nu sunt bebe! Îmi spune ea foarte revoltată.

     -Dar eşti aşa micuţă! Cum să nu fii bebe? Eşti un bebe mic. Beeebee!

    -Nu sunt!

     Brusc am un sentiment de deja-vu... Nu cu mult timp în urmă nici eu nu suportamsă mi se spună că sunt mică, deşi ştiam că sunt. Acum am mai crescut şi vreau să fiu iar mică... Ce e în neregula cu fetiţa aceasta?! Gândeam cu atâta egoism de parcă ar fi fost vorba despre mine. Cearta se termină când îmi dau seama că am greşit făcând ceea ce eu uram atât de mult când eram mică. Însă ea tot supărată e... Şi supărată a plecat...

     Poate au mai fost multe astfel de experienţe. Când noi, voluntarii,ne-am udat cu apă sau când ne-am uitat la film, când discutam despre ziua ce a trecut sau când încercam să explicăm copiilor anumite aspecte cât mai pe înţelesul lor. Dar până la urmă, acesta e rolul unei şcoli de vară... Să te distrezi învăţând şi să ai satisfacţia că ai făcut ceva util cu o parte din timpul tău liber!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Iluzii în ploaie

Te-ai întrebat vreodată de ce liniştea nocturnă te face să-ţi aduci aminte multe lucruri? Te face să te gândeşti la trecut. Te face să respiri în prezent. Te face să visezi la viitor.

Au trecut zilele ploioase şi odată cu ele serile furtunoase lipsite de stele. Dar cel mai mult mi-e dor de serile ploioase, în care picurii de ploaie cad într-o muzică aparte şi tot ce rămâne de făcut este să-ţi aşezi capul obosit în perna parfumată şi să începi să baţi ritmul în podeaua rece, fără viaţă, însufleţind-o astfel cât de cât.

O secundă te opreşti şi asculti cântecul greierilor. E ca un cântec al sirenelor, cazi în vrajă şi doar cântând şi tu poţi desface blestemul. Începi să murmuri, apoi un fredonat uşor, gâtuit şi întrerupt de teama să nu te audă cineva. Iar brusc, observi că eşti singurul care cânta. Greierii nu au cântat niciodată. Ce să caute ei pe o vreme ca asta?!

Te dezmeticeşti. Încerci să pui cap la cap ce s-a întâmplat. Ştiu că trebuie să vezi ceva pentru a putea crede. Dar cum am putut ţine ochii închişi într-un moment ca ăsta şi am ratat notele înalte atinse de greieri? Nu le-am putut vedea cântecul...S-au supărat şi au plecat. Poate că nici nu au venit vreodată.

Acum să revin să-mi vorbesc din nou la persoana a doua. Astfel văd totul ca pe o imagine, mi se arată un film şi îmi aduc aminte totul mai detaliat.

Te ridici în capul oaselor. Îţi pare totul mai ceţos decât atunci când ţi-ai pus capul în pernă, dar dai vina pe oboseală şi somnolenţă. Mergi clătinat până la fereastră şi îţi dai seama că mintea ta plictisită ţi-a înscenat o iluzie. Greierii nu erau decât stropii perfecţi de ploaie lovindu-se de obstacole şi spărgându-se precum o bilă de sticlă- în mii de cioburi. Gri o frunză. Gri un gard. Gri au fost şi notele de pe portativ... Adică aproape inexistente.

Se domoleşte ploaia. Gata! Nu mai plouă. Nu ar fi cântat greierii aşa de frumos. Prea ne-am dori să plouă mereu. Că doar suntem oameni şi vrem să semănăm cu picăturile de apă: perfecţi şi inocenţi, limpezi şi strălucitori. Să ne zdrobim de ce apucăm: de o frunză, de un gard şi să ne lăsăm purtaţi de vânt. Dar de fapt, noi ne turtim într-un mod patetic de poalele pământului. Nu suntem picături să ne spargem în „cioburi” aşa că doar ne plafonăm.

Am deschis ochii ce au stat ascunşi să mediteze asupra oamenilor perfecţi şi apoi mi-am dat seama că greierii erau cât se poate de reali. Ploaia a fost toată iluzia.

..

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

16 ani

     Şi din nou timpul a trecut şi s-a mai scurs un an din viaţa mea. Un an frumos, presărat cu experienţe minunate, de neuitat, fascinante şi altele, mai puţin plăcute, dar totuşi bogate în emoţii ce m-au definit şi au ajutat la formarea a ceea ce reprezint eu acum: o tânără de 16 ani, cu vise, visuri şi speranţe strânse frumos în mănunchiul timpului. E o legătură cu nod puternic şi complicat, ce are rolul de a mă purta uşor pe aripile viitorului. Sper doar ca această legătură să nu mă dezamăgească, visele să rămână vise, visurile să se împlinească, iar speranţele... ei bine, speranţele să rămână la fel: multe şi de neclintit.
     Şi câte nu s-au întâmplat de la momentul când în urmă cu 16 ani venea pe lume prima fiică a familiei Trandafir, respectiv al doilea copil. Era mică, firavă şi slăbuţă. Dar era cuminte şi nu făcea probleme. Plângea încet şi înecat, desfăntându-se într-un final cu laptele promis şi înghiţind sacadat. Apoi, cu ochii mari şi curioşi îşi urmărea părinţii pretutindeni, "Ce credeţi, că numai voi puteţi vorbi?!" îşi spunea micuţa începând a gânguri spre amuzamentul celorlalţi.
     Acum nu mă simt diferit... În niciun fel. Deşi poate e puţin tentant să spun că mă simt mai bătrână, mai matură sau mai înţeleaptă. Nu ştiu dacă am spus vreun adevăr în fraza anterioară. Nu ştiu nici dacă ai cum să devii toate astea în noaptea dintre 15 şi 16 ani. Încerc să mă bucur cât mai mult de acest "nu ştiu" pentru că sunt conştientă că nu peste mult timp mi se vor cere socoteli şi explicaţii, motive şi argumente, ceea ce este destul de înfricoşător.
     RESPONSBILITATE. Nu mă tem de acest cuvânt, nici nu ar trebui. Ba din potrivă, am început să dau de gustul acestuia. Doar până la urmă, am ajuns la vârsta când iau mici înghiţituri din ambele lumi: copilăria şi maturitatea. Poate sunt multe de discutat pe tema asta, dar timpul trece şi nu avem timp.
    Tare mi-e că în curând nu voi mai fi copilăroasă, zâmbăreaţă şi liberă total fără grija a ceva sau a cuiva. La prima vedere e plăcut... Dar oare e plăcut? Nu ştiu. Îmi permit să răspund deocamdată cu "nu ştiu", va veni şi vremea răspunsului complex, argumentat, apăsat odată cu timpul.
     Deocamdată e doar "nu ştiu". Ce vei face mâine? Nu ştiu. Cine vei fi mâine? Nu ştiu. Cine eşti azi? Nu ştiu. Ce faci acum? Scriu. Da, vremea răspunsurilor a prins culoare. Şi e doar începutul, nu? Nu ştiu.
    Apreciez. Îmi apreciez viaţa. Îmi apreciez părinţii: mă iubesc de 16 ani necondiţionat. Îmi apreciez prietenii: mă determină să scot ce e mai bun din mine de fiecare dată. Îmi apreciez sănătatea: ea mă învaţă că simpla ei prezenţă pozitivă ar trebui să fie un impuls spre a face lucruri bune. Şi nu în ultimul rând, mă iubesc pe mine, cu bune şi cu rele. Nu e o iubire narcisistă, ci o iubire care te face să te gândeşti că fără tine nu poţi face nimic. Fără sprijinul eului interior, eul exterior nu poate face nimic, e doar un înveliş. Poate am adunat 16 ani de lene, nehotărâre, pesimism, nesiguranţă, ironie, sarcasm, orgoliu, tristeţe şi multe altele, dar totuşi, am strâns şi umor, fericire, zâmbete, amintiri, prietenii, legături, relaţii, cântece, poezii, jocuri, lacrimi şi multe altele. Ceea ce este esenţial în ceea ce numim noi viaţă: fără rău nu apreciem binele, iar fără bine ne lăsăm copleşiţi de amarul răului şi doar aşteptăm ca soarele să răsară şi pe strada noastră. Nu e chiar aşa de mult de aşteptat dacă stai să te gândeşti.
     Am învăţat multe, şi multe mai am de învăţat. Dar cui îi pasă?! În ciuda faptului că sunt în minoritate în bătălia cu timpul (toţi suntem), pot afirma că am toată viaţa să tot învăţ.
     La mulţi ani... mie...

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Vacanţă

     Deşi am avut intenţia de a mai scrie ceva, nu am făcut-o... Poate din pricina faptului că m-am temut sau poate că mi-a fost lene sau nu ştiu. Mă pot ascunde după multe scuze. Şi prea multe scuze aflate în antiteză cu prea puţine motive.
     După mai multe încercări, eşuate de altfel, am început sa scriu din nou. Despre ce pot scrie...? Despre felul cum m-am simţit în ultima vreme, forţa experienţelor curente sau evenimente recente... Da... evenimentele cred că ar fi un subiect bun, ţinând cont că încă nu pot să cred că am terminat primul an de liceu.
      M-am lăsăt purtată de vacanţă şi am uitat să scriu despre asta. Dar ce contează?! E bine şi mai târziu decât niciodată.
      E amuzant cum în timpul vacanţei de anul trecut abia aşteptam să încep anul şcolar, iar mai apoi am avut un sentiment de repulsie faţă de ceea ce însemna liceu, profesori noi, cunoştinţe noi, în vreme ce acum simt un mic regret şi un fior de nostalgie că nu mai sunt boboacă şi tocmai ce am terminat clasa a IX-a. E uimitor cum se schimbă lucrurile într-un timp relativ scurt, nu?
      Şi poate la fel va fi şi din toamnă şi parcă nu mi-ar părea rău dacă ar fi aşa. De fapt, n-ar fi o idee prea bună... Acum ştiu că nu mai pot fi tristă. Acum ştiu că am colegi grozavi, profesori buni şi înţelegători şi fiecare zi are şansa să fie mai bună decât precedenta. Dar până la toamnă sunt multe zile şi multe se pot schimba... Dar nu despre asta e vorba.
    Festivitatea de premiere a fost simplă. Cred că aşa e cel mai bine. Măcar m-a ambiţionat să învăţ mai mult pe viitor, chiar dacă per ansamblu am avut rezultate destul de bune. Nu pot să mă plâng. Ba chiar sunt recunoscătoare că mi-am depăşit aşteptările şi mi-am lărgit orizontul spre lucruri noi şi noi idealuri.
     Cât despre vacanţă... Am intrat deja în mrejele ei şi mă las purtată de valurile dânsei. În curând mă voi trezi şi mă voi pune pe treabă serioasă. Doar ce? Nu am început vacanţa cu tot felul de visuri şi speranţe, planuri şi idei măreţe? Chit că nu le voi duce la capăt pe toate, macăr un caiet vechi mi-e martor că le am. Măcar le am...
     Şi în sfârşit am mai scris ceva. Nu e mult şi nu e consistent, poate nici interesant. Dar măcar m-am (re)apropiat de blog. Am trecut de starea ,, nu are rost să scrii/ mi-e lene să scriu/ nu e o idee bună de scris" etc. Şi poate că nu e o idee remarcabilă şi am avut altele mai inspirate, dar e un început. Sunt fericită totuşi că scriu din nou. Sunt fericită că am avut curaj să scriu ceva chiar simplu şi banal şi să postez.. Iar vacanţa sper să-mi aducă inspiraţie. Mult mai multă.
     Bine ai venit, vacanţă! Te rog, fii de neuitat....

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Întuneric

Ca în fiecare seară, cuprins de melancolia şi obscuritatea nopţii, poţi observa că de fapt umbrele nu sunt umbre, cum nici întunericul nu e întuneric fără ajutorul luminii. Şi cât îşi mai doreşte întunericul să-şi mai atingă lumina, dar nu poate, se bucura flămând de copii înfloriţi din iubirea lor prea încercată de obstacole. Copiii fiind umbrele… Poate că de asta ne bântuie întunericul şi lumina ne copleşeşte, căci fără opacitatea noastră copiii lor nu ar mai putea respira, s-ar sufoca, de aceea suntem iubiţi odată cu ei.

Şi poate ca întunericul nu e atât de negru şi lumina nu e atât de pură, să fim serioşi, cât de diabolic dă să te orbească dimineaţa deşi ştie că ai adormit cu halucinaţia că legănatul somnului ţi l-ai dus în braţele întunericului.

Însă să revenim la momentul când tu stai în pat, gata să adormi frământat de gânduri şi de chinuri sufleteşti şi lumina nu intră decât sub forma unor raze slabe venite dinspre straşnica şi îndepărtata lună.  Lumina e prea slabă să te mai orbească, căci în noapte întunericul domină lumea. Domină peste noi şi peste tot şi e atât de dominant că în adevăratul întuneric şi copilele sale, umbrele, au pierit. Sau poate s-au ascuns… sau poate au adormit şi ele. Da, cred că au adormit în braţele mamei lor, de aceea nu le mai vede nimeni, doar în noapte nimeni nu mai vede lumina absolută.

Dar întunericul nu e un lucru malefic. Dacă ar fi fost, de sute de ani oamenii s-ar fi temut să doarmă noaptea, probabil ar fi dormit la răsărit şi la apus, când lumina încă îi veghează. Dar şi când întunericul te înghite… de ce simţi nevoia să-l îndepărtezi, să-l exorcizezi ca pe un demon? Ce e greşit să te trezeşti în miezul nopţii străpuns de acele întunecimii, ca o acupunctură, în locuri prestabilite pentru a ne face bine, sănătoşi, ar fi terapia întunericului.

Oamenilor le place întunericul, îi incită gândul că riscă să se piardă în nemărginirea braţelor sale şi faptul că pot adormi fără ocrotire sub privirea lui cea lacomă. Oamenii nu se tem, oamenii doar au o frică să nu se îmbete cu desfătarea întunericului!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Primavara aduce 8 martie

E 8 martie nu-i aşa? Primăvara se ţine de cuvânt şi aduce ca de fiecare dată un nou 8 martie...  Uite că în fiecare an ajungem la această dată, dar oare în fiecare an o simţim la fel? Adică reuşim de fiecare dată să trecem peste: “O, Doamne, ce cadou să fie?” ori “Lalele sau trandafiri?” şi să ne axăm  pe ceea ce e foarte important?

Nu ştiu răspunsul la aceste întrebări, pentru că fiecare om simte această dată diferit.

Eu una simt că în fiecare zi femeile sunt importante, sunt nişte pete de culoare în această lume. Şi oricât de importanţi şi puternici ar fi tentaţi să se creadă unii barbaţi, trebuie să recunoască că la baza lor stă cel puţin o femeie puternică.

La baza formării mele stă Mama mea! Pe ea o iubesc şi o respect! Ea m-a învăţat ce e bine şi ce e rău, ea m-a sfătuit, m-a alintat şi m-a iubit necondiţionat. Dar aţi mai auzit asta, nu?

Cred că e ceva în spiritul matern, ceva de origine magică ce le face pe mame să reacţioneze aşa. E un fapt demn de studiat, dar indiferent cu ce tehnologie am studia acest fenomen, riscăm să pierdem timp aiurea pentru că aceast lucru depăşeşte înţelegerea umană şi am lua şi ceea ce este sacru din  această relaţie. Pentru că iubirea maternă e o forţă, şi această forţă nu are instrument de masură.

Azi am realizat că odată cu timpul ceva se pierde. De exemplu îmi amintesc că atunci când eram copil ştiam exact ce vreau să-i fac mamei cadou, dar de vreo câţiva ani asta a devenit o problemă aproape fără soluţie. Poate că ne e teamă să nu ne dezamagim mama, ne temem ca atenţia noastră nu s-ar ridica la mareţia aşteptarilor ei, pe când un copil nu-şi pune astfel de întrebări banale, un copil face o felicitare inegală, trasează un scris ştirb în care îşi pune tot sufletul, iar mama îi zâmbeşte. Cum să nu te înduioşeze scrisul acela diform, numai cu litere mari şi colţuroase rotunjite de dragostea vorbelor dinăuntru?

 E posibil ca trecerea timpului să ne afecteze dragostea? Cu fiecare zi iubim mai puţin? Ce întrebări banale, un copil nu şi le-ar pune… Eu de ce să o fac?!

 Cândva, pe vremea când eram o mlădiţă de om, un ,,nene” m-a întrebat a cui sunt, ,,a lui tata şi mama”, el vine repede cu o altă întrebare râzând sec cu o melancolie în priviri ,, Şi ce ai face dacă mama n-ar mai fi?” ,,Aş muri!” răspund eu promt. Nenea nu mi-a mai spus nimic, n-avea ce discuta cu o mlădiţă prea verde pentru a înţelege ciclul natural al vieţii. Eu eram departe de lumea lui, eram în tărâmul meu în care mama era cu mine până la… până la… Era cu mine tot timpul, nu exista “până la”!

Şi-am mai crescut şi sunt adolescentă şi îi spun tot mai rar “ te iubesc” şi tot mai des ii spun vorbe care mă dor şi pe mine când i le spun, şi le regret şi din orgoliu îmi cer uneori prea târziu scuze, dar cu toate acestea îi trece şi mă aşteaptă să vin cu capul în poala ei şi ea să-mi spună mereu: “ Are mama o fetică, doar n-are o sută de fetici!” şi să mă înveselească mereu când spune asta. E gluma noastră şi mi-o imaginez spunând-o şi peste zece ani, peste douăzeci  de ani şi peste o viaţă întreagă, tot eu să rămân “fetica” ei. E relaţia noastră ce nimic nu o poate rupe, nici momentele când sunt încăpăţânată şi nu ascult, nici atunci când ţipă la mine mai mult decât trebuie,  nici atunci când îmi voi croi drumul şi voi părăsi cuibuşorul în care mama a avut grijă să-mi insufle toată dragostea de care aveam nevoie.

                Cum aş putea termina această postare dacă nu cu: La mulţi ani tuturor femeilor şi mamelor! Şi nu, n-am uitat: TE IUBESC, MAMA! J

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Daria şi Laura

Simţind nevoia de a mai scrie ceva, ceva doar pentru mine, nu pentru şcoală, nu pentru altceva sau altcineva, mi-am adus aminte de sentimentul egoist ce l-am simţit acum câteva zile.

Aşteptam să intrăm la un spectacol pe un hol lung şi înalt, împărţiţi fiind în două grupuri: dansatori şi dansatori mai mici, cei din urmă fiind un grup de mogâldeţe cu picioruşe mici pentru paşi mărunţi. Ei trebuiau să intre primii pe scenă.

Energici, nerăbdători, ca toţi copiii de altfel, au început să danseze pe muzica ce se auzea din sală, respectând cu stricteţe modelul pardoselei. Când sunt certaţi se bosumflă, execută ordinele şi stau pe poziţii aşteptând cu lăcomie o clipă de neatenţie ca dansul zglobiu să reînceapă. Scena ar fi fost prea mică pentru măreţia dansului lor... Săracii spectatori, nu ştiau că adevăratul spectacol se ţinea pe hol! Dar micul bal trebuia să ia sfârşit, trebuia să stăm liniştiţi, iar dansul lor neliniştea oamenii din împrejurimi.

-Fetiţele! Voi ştiţi că nu avem voie să dansăm aici? întreb eu încercând să le atrag în jocul de-a statelea cuminţi pe băncuţă.

- Dar noi vrem  să dansăm! Când intrăm? Întreabă ele indignate că am îndrăznit să le curm clipele de bucurie firavă.

-Imediat intraţi. Aveţi puţină răbdare! Haide! Hai să ne învârtim! Luându-le de mânuţele lor fragile s-au învârtit în piruiete până le-am aşezat pe băncuţă.

Am repetat operaţia de mai mule ori, ele neavând stare şi simţeau o dorinţă arzătoare de a dansa.

Cea mai mică dansatoare a noastră, o fetiţă blondă cu ochi albaştri, mari, pătrunzători, am luat-o şi am pus-o in braţele mele.

-Cum te numeşti?

-Daria! Răspunde ea cu un „r” înfundat.

-Şi câţi ani ai, Daria?

Daria ridică patru degeţele. Mâna era sigură însă privirea ei părea pierdută, bulversată. Ne mai cunoaştem, ne mai jucăm, ne mai plimbăm. Mai târziu aveam să aflu că Daria oferea pupicuri oricui, dar numai dacă avea chef.

-Daria, îmi dai şi mie un pupic?

Daria se întoarce uşor, îşi întinde mâinile graţios, îşi pune palmele galant pe faţa mea gata să mă ademenească în mrejele ei  şi mă sărută pe obraz.

-Vai, ce dulce a fost! Exclam eu sărutând-o la rândul meu pe obrazul ei catifelat şi pufos.

Cu aceeaşi graţie, Daria se întoarce cu spatele, ridică braţele încet în sus atingându-mi gâtul şi mă îmbrăţişează murmurând : „Bianca, te ubec!” („n”-ul este la fel de înfundat ca „r”-ul)

-Şi eu te iubesc! Răspund zâmbindu-i şi gândindu-mă cât de perfectă e dragostea de copil.

Lângă noi, o altă fetiţă, tot de vreo 4-5 ani, se uita pe o revistă. Era vizibil că se uită doar la imagini. Daria devine interesată aşa că îi dau şi ei o revistă de pe masa din apropiere. Fetiţele încep să se uite fiecare pe revista ei. Daria observă ceva:

-Ute! Ne utăm în acelaşi timp! ( ce dorea  Daria să spună e că amandouă se uitau la aceeaşi pagină în acelaşi timp). Ele au început să râdă. Eu nu le-am înţeles gluma şi doar am zâmbit.

- Vezi, Laura, ce femeie frumoasă şi uite un om robot! (Daria se uită ciudat) Oh, ţi-am spus Laura?! Iartă-mă, Daria!

Despre Laura...Laura e o altă fetiţă de vreo 5 ani care e vecina mea. Obişnuiam să ne jucăm mult vara. Dar despre Laura voi povesti în alt articol. Cert e că Laura era mai fâşneaţă, mai agitată si mereu când o încântă ceva ţipă,exclamă şi bate din palme.

Eu, Daria şi fetiţa ne-am mai uitat ceva timp pe reviste, iar Daria a repetat de câteva ori figura cu îmbrăţişatul cu spatele, fără a spune nimic, doar o singură dată a mai spus „Te ubec!”.

Ne-am mai plimbat şi ne-am mai jucat, ea fiind păpuşica mea pentru cateva clipe. Ba o ridicam, ba o coboram, ba zbura, ba se învârtea, iar ea râdea încet... Laura ar fi început să strige demult de la atâta distracţie...nu şi Daria. A început să devină geloasă când mă apropiam de celelalte fetiţe şi-mi amintea mereu: „Noi sutem pietene, da?”.

Era aproape rândul nostru. Daria dansase deja şi era lângă noi să ne încurajeze. Când am plecat poate ar fi intrat şi ea pe scenă, dar a fost oprită. A zis cu voce stinsă „Bianca!”. Laura ar fi plâns rupându-ţi sufletul, mai, mai să te convingă să rămâi lângă ea să o mai ridici o dată în braţe. De ce „Laura” nu striga?!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Dreptate

Pentru că nu am mai pus de multă vreme o poezie...

Ne-aprindem ca un cărbune

În bătaia vântului

Iar căldura se opune

Răcelii abisului.

Apoi pipăim

Aripile fricii

Dansăm şi zâmbim

Precum licuricii.

Ca ei ne-învârtim

De jur împrejur,

Până ce găsim,

Din nou drumul bun.

Şi iar ne prăbuşim

În gol ne scufundăm

Plângem şi greşim,

De visuri ne-agăţăm.

Când cineva ne-întreabă:

,,Tu, dragă, ce-ai păţit?”

Dar tu fără de seamă:

,, Nu am păţit nimic!”

Continui să minţi...

C-actori suntem cu toţii,

Şi-n lacrimi fierbinţi

Pierim în faţa sorţii.

                Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!