Cerul are doar o stea şi o lună

            Ziua se încheia uşor, uşor şi eu tot aşteptam somnul liniştitor şi dulce, însă se pare că Moş Ene întarzia în acea seară.

            Corpul meu nemişcat, întors pe o parte, trântit leneş în patul paralel cu fereastra, îl simt moleşit, dar nu de tot, un ciudat sentiment de plictiseală se agaţă de mine precum un scaiete.

            Pleoapele cad obosite până la jumătate, precum a căzut soarele adormit la apus.

            Ochii mei plutitori mă ademenesc să mă duc în lumea viselor şi totuşi rămân trează în continuare în lumea normală, în lumea ce o împart cu ceilalţi. Cu un grav aer de somnolenţă mai zăresc ce se întâmplă după perdeaua împăienjenită. Dar nu se întâmplă nimic... nicio ramură nu mişcă nici vântul nu adie, nici stelele nu strălucesc. Ciudat şi abstract, se întâmplă... nimicul.

            Cerul nu e înnorat dar stelele lipsesc cu desăvârşire, iar luna se hlizeşte malefic la mine, de parcă i-ar părea bine că adorm şi nu văd ce planuri malefice ascunde. Greşesc când zic că lipsesc stelele. Pe cer era o stea chiar lângă luna muşcată de la jumătate, le despart vreo 10 cm, sau aşa mi se părea mie, probabil erau ani lumină distanţă între ele.

            Cine ştie cât timp le-a luat lunii şi stelei să ajungă la mine, ţinând cont că în acea seară le-am văzut doar trecutul, ce erau ele în acea seară, prezentul lor adevărat ascuns în misterul spaţiului cosmic, îl voi viziona în trecutul altei seri fără nori şi fără somn. Poate nu m-am exprimat cum trebuia, însă cert e că nu voi cunoaşte niciodată o stea în prezent dacă luminii ei îi ia atât să vină pe Pământ.

            Uitându-mă la ele şi zvârcolindu-mă să le văd din orice unghi, într-un mod straniu a apărut o ceaţă. NU ştiu dacă în acea noapte s-a lăsat ceaţa sau doar a fost în imaginaţia mea, dar ştiu că am adormit cu gândul că cerul are doar o stea şi o lună.

            Cerul de atunci nu se compară cu cel din astă-seară. Afară e întunecat şi doar camerele luminate ale caselor să văd în negura de smoală a nopţii. Vântul bate de tremură şi copacii când îl văd apropiindu-se, iar norii păcătoşi nu-mi permit să văd nicio stea, cu atât mai puţin galbenul semilunii de altă-dată.

                                                                   Scriu din ratiunea mea

                                                                  pentru inima ta!