Te-ai întrebat vreodată de ce
liniştea nocturnă te face să-ţi aduci aminte multe lucruri? Te face să te gândeşti
la trecut. Te face să respiri în prezent. Te face să visezi la viitor.
Au trecut zilele ploioase şi odată cu ele serile furtunoase
lipsite de stele. Dar cel mai mult mi-e dor de serile ploioase, în care picurii
de ploaie cad într-o muzică aparte şi tot ce rămâne de făcut este să-ţi aşezi
capul obosit în perna parfumată şi să începi să baţi ritmul în podeaua rece,
fără viaţă, însufleţind-o astfel cât de cât.
O secundă te opreşti şi asculti
cântecul greierilor. E ca un cântec al sirenelor, cazi în vrajă şi doar cântând
şi tu poţi desface blestemul. Începi să murmuri, apoi un fredonat uşor, gâtuit
şi întrerupt de teama să nu te audă cineva. Iar brusc, observi că eşti singurul
care cânta. Greierii nu au cântat niciodată. Ce să caute ei pe o vreme ca
asta?!
Te dezmeticeşti. Încerci să pui
cap la cap ce s-a întâmplat. Ştiu că trebuie să vezi ceva pentru a putea crede.
Dar cum am putut ţine ochii închişi într-un moment ca ăsta şi am ratat notele
înalte atinse de greieri? Nu le-am putut vedea cântecul...S-au supărat şi au
plecat. Poate că nici nu au venit vreodată.
Acum să revin să-mi vorbesc din
nou la persoana a doua. Astfel văd totul ca pe o imagine, mi se arată un film
şi îmi aduc aminte totul mai detaliat.
Te ridici în capul oaselor. Îţi
pare totul mai ceţos decât atunci când ţi-ai pus capul în pernă, dar dai vina
pe oboseală şi somnolenţă. Mergi clătinat până la fereastră şi îţi dai seama că
mintea ta plictisită ţi-a înscenat o iluzie. Greierii nu erau decât stropii
perfecţi de ploaie lovindu-se de obstacole şi spărgându-se precum o bilă de
sticlă- în mii de cioburi. Gri o frunză. Gri un gard. Gri au fost şi notele de
pe portativ... Adică aproape inexistente.
.jpg)
Se domoleşte ploaia. Gata! Nu mai
plouă. Nu ar fi cântat greierii aşa de frumos. Prea ne-am dori să plouă mereu.
Că doar suntem oameni şi vrem să semănăm cu picăturile de apă: perfecţi şi
inocenţi, limpezi şi strălucitori. Să ne zdrobim de ce apucăm: de o frunză, de
un gard şi să ne lăsăm purtaţi de vânt. Dar de fapt, noi ne turtim într-un mod
patetic de poalele pământului. Nu suntem picături să ne spargem în „cioburi”
aşa că doar ne plafonăm.
Am deschis ochii ce au stat ascunşi
să mediteze asupra oamenilor perfecţi şi apoi mi-am dat seama că greierii erau
cât se poate de reali. Ploaia a fost toată iluzia.
..
Scriu din ratiunea mea,,
pentru inima ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu