Daria şi Laura

Simţind nevoia de a mai scrie ceva, ceva doar pentru mine, nu pentru şcoală, nu pentru altceva sau altcineva, mi-am adus aminte de sentimentul egoist ce l-am simţit acum câteva zile.

Aşteptam să intrăm la un spectacol pe un hol lung şi înalt, împărţiţi fiind în două grupuri: dansatori şi dansatori mai mici, cei din urmă fiind un grup de mogâldeţe cu picioruşe mici pentru paşi mărunţi. Ei trebuiau să intre primii pe scenă.

Energici, nerăbdători, ca toţi copiii de altfel, au început să danseze pe muzica ce se auzea din sală, respectând cu stricteţe modelul pardoselei. Când sunt certaţi se bosumflă, execută ordinele şi stau pe poziţii aşteptând cu lăcomie o clipă de neatenţie ca dansul zglobiu să reînceapă. Scena ar fi fost prea mică pentru măreţia dansului lor... Săracii spectatori, nu ştiau că adevăratul spectacol se ţinea pe hol! Dar micul bal trebuia să ia sfârşit, trebuia să stăm liniştiţi, iar dansul lor neliniştea oamenii din împrejurimi.

-Fetiţele! Voi ştiţi că nu avem voie să dansăm aici? întreb eu încercând să le atrag în jocul de-a statelea cuminţi pe băncuţă.

- Dar noi vrem  să dansăm! Când intrăm? Întreabă ele indignate că am îndrăznit să le curm clipele de bucurie firavă.

-Imediat intraţi. Aveţi puţină răbdare! Haide! Hai să ne învârtim! Luându-le de mânuţele lor fragile s-au învârtit în piruiete până le-am aşezat pe băncuţă.

Am repetat operaţia de mai mule ori, ele neavând stare şi simţeau o dorinţă arzătoare de a dansa.

Cea mai mică dansatoare a noastră, o fetiţă blondă cu ochi albaştri, mari, pătrunzători, am luat-o şi am pus-o in braţele mele.

-Cum te numeşti?

-Daria! Răspunde ea cu un „r” înfundat.

-Şi câţi ani ai, Daria?

Daria ridică patru degeţele. Mâna era sigură însă privirea ei părea pierdută, bulversată. Ne mai cunoaştem, ne mai jucăm, ne mai plimbăm. Mai târziu aveam să aflu că Daria oferea pupicuri oricui, dar numai dacă avea chef.

-Daria, îmi dai şi mie un pupic?

Daria se întoarce uşor, îşi întinde mâinile graţios, îşi pune palmele galant pe faţa mea gata să mă ademenească în mrejele ei  şi mă sărută pe obraz.

-Vai, ce dulce a fost! Exclam eu sărutând-o la rândul meu pe obrazul ei catifelat şi pufos.

Cu aceeaşi graţie, Daria se întoarce cu spatele, ridică braţele încet în sus atingându-mi gâtul şi mă îmbrăţişează murmurând : „Bianca, te ubec!” („n”-ul este la fel de înfundat ca „r”-ul)

-Şi eu te iubesc! Răspund zâmbindu-i şi gândindu-mă cât de perfectă e dragostea de copil.

Lângă noi, o altă fetiţă, tot de vreo 4-5 ani, se uita pe o revistă. Era vizibil că se uită doar la imagini. Daria devine interesată aşa că îi dau şi ei o revistă de pe masa din apropiere. Fetiţele încep să se uite fiecare pe revista ei. Daria observă ceva:

-Ute! Ne utăm în acelaşi timp! ( ce dorea  Daria să spună e că amandouă se uitau la aceeaşi pagină în acelaşi timp). Ele au început să râdă. Eu nu le-am înţeles gluma şi doar am zâmbit.

- Vezi, Laura, ce femeie frumoasă şi uite un om robot! (Daria se uită ciudat) Oh, ţi-am spus Laura?! Iartă-mă, Daria!

Despre Laura...Laura e o altă fetiţă de vreo 5 ani care e vecina mea. Obişnuiam să ne jucăm mult vara. Dar despre Laura voi povesti în alt articol. Cert e că Laura era mai fâşneaţă, mai agitată si mereu când o încântă ceva ţipă,exclamă şi bate din palme.

Eu, Daria şi fetiţa ne-am mai uitat ceva timp pe reviste, iar Daria a repetat de câteva ori figura cu îmbrăţişatul cu spatele, fără a spune nimic, doar o singură dată a mai spus „Te ubec!”.

Ne-am mai plimbat şi ne-am mai jucat, ea fiind păpuşica mea pentru cateva clipe. Ba o ridicam, ba o coboram, ba zbura, ba se învârtea, iar ea râdea încet... Laura ar fi început să strige demult de la atâta distracţie...nu şi Daria. A început să devină geloasă când mă apropiam de celelalte fetiţe şi-mi amintea mereu: „Noi sutem pietene, da?”.

Era aproape rândul nostru. Daria dansase deja şi era lângă noi să ne încurajeze. Când am plecat poate ar fi intrat şi ea pe scenă, dar a fost oprită. A zis cu voce stinsă „Bianca!”. Laura ar fi plâns rupându-ţi sufletul, mai, mai să te convingă să rămâi lângă ea să o mai ridici o dată în braţe. De ce „Laura” nu striga?!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!