Şcoala de Vară

      Deşi e vară, e vacanţă şi puteam să jur că voi nota mai multe lucruri pentru blog... Se pare că nu am făcut-o. Şi poate nu din cauză că aşa am vrut, ci pentru că sunt o persoană prea leneşă şi prea comodă să scriu mai multe (să recunoşti că ai o problemă e primul pas spre îndreptare, nu?). Şi m-am gândit să scriu despre şcoala de vară la care am fost voluntar. Desi a început şi s- a încheiat acum ceva timp şi poate că nu ar fi stricat să scriu despre asta mai devreme,  dar vorba aceea, e bine şi mai târziu decât niciodată...

     Şcoala de Vară „Lumea Copiilor” a durat o săptămână şi pot spune că a fost un real succes încă din prima zi. La început a fost obositor, însă prima zi s-a dovedit a fi plină de farmec. Anul ăsta mi-aş fi dorit să mă „desfăşor” la o grupă de vârstă mai mică, însă până la urmă am mers pe aceeaşi categorie de copii cu vârsta cuprinsă între 9-12 ani la fel ca anul trecut.

      Au fost mulţi, gălăgioşi şi entuziasmaţi, nerăbdători şi mereu înarmaţi cu „Am nevoie de.../Îmi mai aduci...?”. Dar cu toate astea am simţit că am regăsit în fiecare ceva din care am avut de învăţat: de la fetiţele care pictau şi împătureau hârtia cu iscusinţă, la băieţii care povesteau cu tact diferite năzdrăvănii şi dădeau ce au mai bun din ei în jocurile de grup.

     O săptămână în care am putut privi simplitatea gravă a copilariei, gesturie mărunte ispăşite de copii de-o şchioapă şi dulceaţa surâsurilor colorate şi uralele fercite ieşite din glăscioare ce semănau a clinchete ascuţite.

    Am dansat cu ei şi fiecare voluntar şi-a permis să „culeagă” experienţe unice de la aceşti minunaţi copii. Spre exemplu îmi aduc aminte cum stăteam ghemuită pe o saltea şi priveam spre perete unde era proiectat filmul din urma căruia urma să discutăm anumite teme. Deodată cineva mă trage sfios de tricou. „ Ce se întâm...?!” Nu apuc să termin că o fetiţă adorabilă îmi intinde o floare culesă de prin împrejurimi.  Mă uit la Andreea, şi ea voluntar, şi văd că-mi zâmbeşte învârtind în mână aceeaşi specie de floare. Întorc capul la micuţa care îmi şopteşte timid „Pentru tine”. Iau floarea, „ Mulţumesc” răspund ferm, destul de buimăcită de acest gest surprinzător.

    Ulterior, se pare că am „căzut” în echipă la un joc cu micuţa cu pricina. Jocul s-a desfăşurat frumos, chiar dacă am pierdut. Nimeni nu era prea supărat. Nu mă mai pot abţine şi o alint pe micuţa „florăreasă”. Trec câteva momente şi devine supărată.

     -Nu mă mai trata ca pe un bebe! Nu sunt bebe! Îmi spune ea foarte revoltată.

     -Dar eşti aşa micuţă! Cum să nu fii bebe? Eşti un bebe mic. Beeebee!

    -Nu sunt!

     Brusc am un sentiment de deja-vu... Nu cu mult timp în urmă nici eu nu suportamsă mi se spună că sunt mică, deşi ştiam că sunt. Acum am mai crescut şi vreau să fiu iar mică... Ce e în neregula cu fetiţa aceasta?! Gândeam cu atâta egoism de parcă ar fi fost vorba despre mine. Cearta se termină când îmi dau seama că am greşit făcând ceea ce eu uram atât de mult când eram mică. Însă ea tot supărată e... Şi supărată a plecat...

     Poate au mai fost multe astfel de experienţe. Când noi, voluntarii,ne-am udat cu apă sau când ne-am uitat la film, când discutam despre ziua ce a trecut sau când încercam să explicăm copiilor anumite aspecte cât mai pe înţelesul lor. Dar până la urmă, acesta e rolul unei şcoli de vară... Să te distrezi învăţând şi să ai satisfacţia că ai făcut ceva util cu o parte din timpul tău liber!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!