E frig,
e cruzime şi tiranie. Sute de chipuri cu zâmbete diabolice care mă încolţesc, îmbrăcate
sumar şi cu nişte pălării ce le acoperă ochii sticloşi şi bulbucaţi. Mi-e frică!
Mi-e frică, nu m-aude nimeni?!
Doar
fulgii mai sunt veseli, doar pe ei îi mai vezi zburdând ca nişte mieluşei,
zglobii şi inocenţi. Un suflet nobil îmi mai este călăuza, sau poate nu... A
trecut pe lângă mine, că toţi ceilalţi demoni trecători, dar el a fost...
diferit. Căldura lăsată în urmă de corpul lui a fost atât de puternică,
sufocantă chiar, pentru o clipă mi-a luat respiraţia. Enigma ce-l învăluie îmi
depăşeşte capacitatea de a simţi emoţii. O gură din aerul ce-l respira el e ca
o supradoză pentru mine. Ce este el? Ce este această armă pe care o deţine? Deşi
e la fel ca ceilalţi e... diferit, are o răutatea ştrengăreasca şi totuşi pare
banal de bun.
Să fie
o fantasmă ce mi-a invadat mintea? Nu, nu-l voi lăsa să-mi cucerească gândurile,
şi totuşi în mintea mea anostă îşi face apariţia, dintr-un abis întunecat, o mână
malefică ce vrea să-mi sugrume visele şi speranţele.
Merg, mă
gândesc, procesez, analizez, iar întrebările nu-mi dau pace. Ce ascunde aceasta
stafie, acest abur al imaginaţiei mele. E prima şi probabil ultima dată când îi
simt căldură... Trist... Îmi adun curajul necesar să pun o stupidă de întrebare, pe cât de penibilă, pe atât
de importantă.,
Dumnezeule, aş vrea ca acel lucru înduioşător să-mi răspundă acestor întrebări
ce mă macină şi sfărâma pe interior, te rog... te rog...". Întreb pentru
ultima dată, lundu-mi adio de la acest mister, acest caz închis, dorindu-mi că
această întrebare finală să pună capăt agoniei:
- Cine
eşti?
- DESTINUL! Răspunde
o voce suavă, dar dulce şi caldă...
Scriu din ratiunea
mea,,
pentru inima ta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu