E 8 martie nu-i aşa? Primăvara se ţine de cuvânt şi aduce ca de fiecare dată un nou 8 martie... Uite că în
fiecare an ajungem la această dată, dar oare în fiecare an o simţim la fel?
Adică reuşim de fiecare dată să trecem peste: “O, Doamne, ce cadou să fie?” ori
“Lalele sau trandafiri?” şi să ne axăm
pe ceea ce e foarte important?
Nu ştiu răspunsul la aceste întrebări,
pentru că fiecare om simte această dată diferit.
Eu una simt că în fiecare zi
femeile sunt importante, sunt nişte pete de culoare în această lume. Şi oricât
de importanţi şi puternici ar fi tentaţi să se creadă unii barbaţi, trebuie să
recunoască că la baza lor stă cel puţin o femeie puternică.
La baza formării mele stă Mama mea!
Pe ea o iubesc şi o respect! Ea m-a învăţat ce e bine şi ce e rău, ea m-a sfătuit,
m-a alintat şi m-a iubit necondiţionat. Dar aţi mai auzit asta, nu?
Cred că e ceva în spiritul matern,
ceva de origine magică ce le face pe mame să reacţioneze aşa. E un fapt demn de
studiat, dar indiferent cu ce tehnologie am studia acest fenomen, riscăm să pierdem
timp aiurea pentru că aceast lucru depăşeşte înţelegerea umană şi am lua şi
ceea ce este sacru din această relaţie.
Pentru că iubirea maternă e o forţă, şi această forţă nu are instrument de
masură.
Azi am realizat că odată cu timpul
ceva se pierde. De exemplu îmi amintesc că atunci când eram copil ştiam exact
ce vreau să-i fac mamei cadou, dar de vreo câţiva ani asta a devenit o problemă
aproape fără soluţie. Poate că ne e teamă să nu ne dezamagim mama, ne temem ca
atenţia noastră nu s-ar ridica la mareţia aşteptarilor ei, pe când un copil nu-şi
pune astfel de întrebări banale, un copil face o felicitare inegală, trasează
un scris ştirb în care îşi pune tot sufletul, iar mama îi zâmbeşte. Cum să nu te
înduioşeze scrisul acela diform, numai cu litere mari şi colţuroase rotunjite
de dragostea vorbelor dinăuntru?
E posibil ca trecerea timpului să ne afecteze
dragostea? Cu fiecare zi iubim mai puţin? Ce întrebări banale, un copil nu şi
le-ar pune… Eu de ce să o fac?!
Cândva, pe vremea când eram o mlădiţă de om,
un ,,nene” m-a întrebat a cui sunt, ,,a lui tata şi mama”, el vine repede cu o
altă întrebare râzând sec cu o melancolie în priviri ,, Şi ce ai face dacă mama
n-ar mai fi?” ,,Aş muri!” răspund eu promt. Nenea nu mi-a mai spus nimic,
n-avea ce discuta cu o mlădiţă prea verde pentru a înţelege ciclul natural al
vieţii. Eu eram departe de lumea lui, eram în tărâmul meu în care mama era cu
mine până la… până la… Era cu mine tot timpul, nu exista “până la”!
Şi-am mai crescut şi sunt adolescentă
şi îi spun tot mai rar “ te iubesc” şi tot mai des ii spun vorbe care mă dor şi
pe mine când i le spun, şi le regret şi din orgoliu îmi cer uneori prea târziu
scuze, dar cu toate acestea îi trece şi mă aşteaptă să vin cu capul în poala ei
şi ea să-mi spună mereu: “ Are mama o fetică, doar n-are o sută de fetici!” şi
să mă înveselească mereu când spune asta. E gluma noastră şi mi-o imaginez spunând-o
şi peste zece ani, peste douăzeci de ani
şi peste o viaţă întreagă, tot eu să rămân “fetica” ei. E relaţia noastră ce
nimic nu o poate rupe, nici momentele când sunt încăpăţânată şi nu ascult, nici
atunci când ţipă la mine mai mult decât trebuie, nici atunci când îmi voi croi drumul şi voi
părăsi cuibuşorul în care mama a avut grijă să-mi insufle toată dragostea de
care aveam nevoie.
Cum aş putea
termina această postare dacă nu cu: La mulţi ani tuturor femeilor şi mamelor! Şi
nu, n-am uitat: TE IUBESC, MAMA! J
Scriu din ratiunea mea,,
pentru inima ta!
.jpg)