Gânduri pentru inimi de aur

             Şi în curând nu vor mai fi sau poate nici nu mai sunt. Am aşteptat veşnica lor nemurire încât dispariţia lor stranie ne-a luat prin surprindere. Poate doar la una ca aceasta mă gândeam în drumul bătătorit şi găurit către bunicii mei... da am fost la ţară. Amintirile mi-au răvăşit sufletul, iar fiecare colţ al curţii era îmbibat cu amintiri reminiscenţe care habar nu aveam că s-au ascuns aşa de bine în mintea umană prea ocupată să mai poată simţi nostalgia şi tristeţea.

                M-aş fi aşteptat ca pe un teren aşa întins, amintirile din tot ce-ar fi însemnat o vacanţă la bunici să fie vagi şi neinteresante, ei bine se pare că m-am înşelat amarnic şi mai să plâng şi să râd în acelaşi timp la bazaconiile ce-mi treceau prin minte odinioară şi stupizeniile robuste ce încerc să le pun cap la cap să aibă aceeaşi inocentă că acele bazaconii ce dădeau farmec oricărui lucru.

                Doar bunicii au rămas la fel, sau poate nici chiar la fel, mai bătrâni şi mai bolnavi, dar chiar şi aşa probabil Bunica încă mi-ar mai face toate poftele culinare (inclusiv gustoşii ursuleţi speciali) iar Bunicu' încă m-ar "sudui" dacă îi umblu în uneltele lui preţioase, chiar şi aşa şi în orice alte circumstanţe nu aş profita de bunătatea lor, sunt doar prea buni şi darnici să le mai ceri ceva,  ca toţi bunicii de altfel, poate doar să oferi un sprijin, un ajutor.

                Inspectez jovial fiecare colţ al ogrăzii poate, poate s-a schimbat ceva în lipsa mea. Nu, nu s-a schimbat nimic şi nu regret... dacă s-ar fi schimbat cu puţin aş fi suferit, chiar dacă nu-mi explic de ce. O explicaţie ar fi cum că îmi doresc să-mi aduc aminte totul exact aşa cum este, fără nicio schimbare, prea e lumea asta mare plină de schimbări, măcar aici să rămână totul la fel. Hm... "la fel" cred că e un cuvânt cam pretenţios din partea mea, din vreme ce şi eu m-am schimbat radical... dar poate am exagerat, o parte din mine a rămas la fel. Încă îmi mai place să " vorbesc "cu păsările din pădurile de prin jur, eu fluier şi ele îmi răspund, e o senzaţie foarte plăcută, încă mă mai cert cu hapsânul acela de câine (e cam prostuţ, dar tot îl iubesc), încă mai fugăresc pisicile şi încă mai aştept fiecare vară să-mi petrec o parte din vacanţă la bunici.

                Doamne ce aer curat şi ce lumina jucăuşă, sper să mă prindă vremea maturităţii tot pe aici, măcar în amintirea lor, a celor ce au avut grijă ca ochii mei să vadă toate aceste lucruri minunate.

                Drumul către ei se scurtează şi sfârşitul acestui fragment din viaţa mea se apropie. Văile împădurite ne călăuzesc , iar eu trebuie să-mi iau un cordial ''la revedere" sau o îmbrăţişare suspinată de despărţire. Cerul se întunecă, din umbrele misterioase disting un copac bătrân şi singuratic, în el veghează o lumină fulguranta ce abia aştepta să fie zărită de un călător pe fugă ca mine, dar asta e o altă poveste, o altă mâncare de peşte.  Acum trebuie să mă gândesc la ce năzbâtii să fac în vacanţă la bunici. Trebuie să fac asta cât mai repede, până ce monotonia cotidiană mă va cuprinde într-un somn hipnotizant. Trebuie... să-mi înving ,,dependenţa de bunici"!

                                        Scriu din ratiunea mea

                                                       pentru inima ta!

Dacă ar fi ceea ce pare...

Dacă afară e senin şi frumos

Nu te obosi să te ascunzi prin casă;

Dacă soarele răsare somnoros

Fii mai energic şi ajută-l să se trezească;

Dacă o frunză pluteşte singuratică,

Alină-i căderea cu-n suflu ca aburul;

Dacă lumina bate enigmatică,

E lumina vieţii, frumoasă ca aurul;

Dacă pământul e umed, iar iarba bogată în rouă

Gâdil-o cu degetele, cu zâmbete să plouă;

Dacă vântul suflă rătăcit

Linişteşte-l şi redă-i chemarea;

Dacă plouă şi cerul s-a topit

Gândeşte-te că cerul e marea;

Dacă o pasăre îşi cântă trilul melodios,

Nu o ignora, ar putea fi melodia preferată;

Dacă un om zâmbeşte sfios,

Obligă-l cu-n zâmbet să mai zâmbească odată!

                                                                                                Scriu din ratiunea mea

                                                                     pentru inima ta!

Cerul are doar o stea şi o lună

            Ziua se încheia uşor, uşor şi eu tot aşteptam somnul liniştitor şi dulce, însă se pare că Moş Ene întarzia în acea seară.

            Corpul meu nemişcat, întors pe o parte, trântit leneş în patul paralel cu fereastra, îl simt moleşit, dar nu de tot, un ciudat sentiment de plictiseală se agaţă de mine precum un scaiete.

            Pleoapele cad obosite până la jumătate, precum a căzut soarele adormit la apus.

            Ochii mei plutitori mă ademenesc să mă duc în lumea viselor şi totuşi rămân trează în continuare în lumea normală, în lumea ce o împart cu ceilalţi. Cu un grav aer de somnolenţă mai zăresc ce se întâmplă după perdeaua împăienjenită. Dar nu se întâmplă nimic... nicio ramură nu mişcă nici vântul nu adie, nici stelele nu strălucesc. Ciudat şi abstract, se întâmplă... nimicul.

            Cerul nu e înnorat dar stelele lipsesc cu desăvârşire, iar luna se hlizeşte malefic la mine, de parcă i-ar părea bine că adorm şi nu văd ce planuri malefice ascunde. Greşesc când zic că lipsesc stelele. Pe cer era o stea chiar lângă luna muşcată de la jumătate, le despart vreo 10 cm, sau aşa mi se părea mie, probabil erau ani lumină distanţă între ele.

            Cine ştie cât timp le-a luat lunii şi stelei să ajungă la mine, ţinând cont că în acea seară le-am văzut doar trecutul, ce erau ele în acea seară, prezentul lor adevărat ascuns în misterul spaţiului cosmic, îl voi viziona în trecutul altei seri fără nori şi fără somn. Poate nu m-am exprimat cum trebuia, însă cert e că nu voi cunoaşte niciodată o stea în prezent dacă luminii ei îi ia atât să vină pe Pământ.

            Uitându-mă la ele şi zvârcolindu-mă să le văd din orice unghi, într-un mod straniu a apărut o ceaţă. NU ştiu dacă în acea noapte s-a lăsat ceaţa sau doar a fost în imaginaţia mea, dar ştiu că am adormit cu gândul că cerul are doar o stea şi o lună.

            Cerul de atunci nu se compară cu cel din astă-seară. Afară e întunecat şi doar camerele luminate ale caselor să văd în negura de smoală a nopţii. Vântul bate de tremură şi copacii când îl văd apropiindu-se, iar norii păcătoşi nu-mi permit să văd nicio stea, cu atât mai puţin galbenul semilunii de altă-dată.

                                                                   Scriu din ratiunea mea

                                                                  pentru inima ta!