Dacă ar fi ceea ce pare...

Dacă afară e senin şi frumos

Nu te obosi să te ascunzi prin casă;

Dacă soarele răsare somnoros

Fii mai energic şi ajută-l să se trezească;

Dacă o frunză pluteşte singuratică,

Alină-i căderea cu-n suflu ca aburul;

Dacă lumina bate enigmatică,

E lumina vieţii, frumoasă ca aurul;

Dacă pământul e umed, iar iarba bogată în rouă

Gâdil-o cu degetele, cu zâmbete să plouă;

Dacă vântul suflă rătăcit

Linişteşte-l şi redă-i chemarea;

Dacă plouă şi cerul s-a topit

Gândeşte-te că cerul e marea;

Dacă o pasăre îşi cântă trilul melodios,

Nu o ignora, ar putea fi melodia preferată;

Dacă un om zâmbeşte sfios,

Obligă-l cu-n zâmbet să mai zâmbească odată!

                                                                                                Scriu din ratiunea mea

                                                                     pentru inima ta!

Cerul are doar o stea şi o lună

            Ziua se încheia uşor, uşor şi eu tot aşteptam somnul liniştitor şi dulce, însă se pare că Moş Ene întarzia în acea seară.

            Corpul meu nemişcat, întors pe o parte, trântit leneş în patul paralel cu fereastra, îl simt moleşit, dar nu de tot, un ciudat sentiment de plictiseală se agaţă de mine precum un scaiete.

            Pleoapele cad obosite până la jumătate, precum a căzut soarele adormit la apus.

            Ochii mei plutitori mă ademenesc să mă duc în lumea viselor şi totuşi rămân trează în continuare în lumea normală, în lumea ce o împart cu ceilalţi. Cu un grav aer de somnolenţă mai zăresc ce se întâmplă după perdeaua împăienjenită. Dar nu se întâmplă nimic... nicio ramură nu mişcă nici vântul nu adie, nici stelele nu strălucesc. Ciudat şi abstract, se întâmplă... nimicul.

            Cerul nu e înnorat dar stelele lipsesc cu desăvârşire, iar luna se hlizeşte malefic la mine, de parcă i-ar părea bine că adorm şi nu văd ce planuri malefice ascunde. Greşesc când zic că lipsesc stelele. Pe cer era o stea chiar lângă luna muşcată de la jumătate, le despart vreo 10 cm, sau aşa mi se părea mie, probabil erau ani lumină distanţă între ele.

            Cine ştie cât timp le-a luat lunii şi stelei să ajungă la mine, ţinând cont că în acea seară le-am văzut doar trecutul, ce erau ele în acea seară, prezentul lor adevărat ascuns în misterul spaţiului cosmic, îl voi viziona în trecutul altei seri fără nori şi fără somn. Poate nu m-am exprimat cum trebuia, însă cert e că nu voi cunoaşte niciodată o stea în prezent dacă luminii ei îi ia atât să vină pe Pământ.

            Uitându-mă la ele şi zvârcolindu-mă să le văd din orice unghi, într-un mod straniu a apărut o ceaţă. NU ştiu dacă în acea noapte s-a lăsat ceaţa sau doar a fost în imaginaţia mea, dar ştiu că am adormit cu gândul că cerul are doar o stea şi o lună.

            Cerul de atunci nu se compară cu cel din astă-seară. Afară e întunecat şi doar camerele luminate ale caselor să văd în negura de smoală a nopţii. Vântul bate de tremură şi copacii când îl văd apropiindu-se, iar norii păcătoşi nu-mi permit să văd nicio stea, cu atât mai puţin galbenul semilunii de altă-dată.

                                                                   Scriu din ratiunea mea

                                                                  pentru inima ta!

Legenda trandafirului

                O legendă ştiută de mine si doar de mine, nemaipovestită şi nemaiauzită, spune că într-un ţinut îndepărtat, atât de îndepărtat că în nepăsarea noastră ni s-ar părea aproape, prea aproape pentru a fi adevărat.

            Iar în acel ţinut, cu oameni muncitori şi buni, cu cerul albastru, se zice că trăia o prinţesă. O prinţesă al cărei nume nu-l mai ştiu, dar era un nume frumos, regal.

Prinţesa vedea în orice un trandafir. În stele vedea strălucirea trandafirului, în ape simplitatea magnifică a trandafirului, în sufletul omului durerea înţepăturii spinilor, dar totodată dragostea adusă de floarea ce îi spunem trandafir.

Prinţesa avea o doică. Săraca prinţesă, de unde să ştie că doica era o malefică vrăjitoare ce dorea să o otrăvească pe prinţesă.

Chiar dacă doica se comportă ca un înger, cu adevărat era un diavol ce o privea pe prinţesa cu ochi diabolici şi îi dorea numai răul, iar zi şi noapte o blestemă şi o ocară.

Ca orice prinţesă, avea şi un prinţ ce o peţea, o iubea şi o vroia de soţie. Prinţul îi aducea în fiecare zi trandafiri. Zeci, sute, poate chiar mii de trandafiri s-au strâns de-a lungul vremii şi au trecut prin mâna fetei. Cine ştie de câte ori s-a înţepat în spinii tăioşi ai trandafirilor?

Văzând obiceiul prinţului, vrăjitoarea cea haina găseşte în asta o şansă de ai face rău prinţesei. Un blestem se abătu asupra viitorului trandafir înmânat prinţesei.

Când mirosi trandafirul, mirosul lui profund o ademeni într-un somn prelung precum un nisip mişcător. Prinţesa adormi şi nimeni nu o mai putea trezi. Era aşa de frumoasă când dormea!

Prinţul aflase de blestemul vrăjitoarei, şi se duse la un preot, acesta se ruga un timp şi un înger îl povăţui ce să-I spună prinţului.

Prinţul trebuia să-I ofere un ultim trandafir prinţesei, dar cu cei mai ascuţit spini, cu spini că de sticlă şi tăioşi că o sabie şi alb ca laptele.

După ce aduse acest soi de trandafir din Valea Rozelor, singurul loc unde se găseau absolute toate felurile de trandafiri, i-l oferi prinţesei când îl aşezase în mâna aceasta s-a tăiat. Sângele se prelinse pe petalele trandafirului, acestea s-au înroşit, iar ochii fetei s-au deschis mari ca două mere şi au lăcrimat fericită că un rău în lâna-i curgere.

Cei doi s-au căsătorit şi lumea spune că trăiau foarte fericiţi, dar să nu o credem pe cuvânt. Cine ştie ce aventuri au mai trăit cu vrăjitoarea aceea rea?

                                                                               Scriu din ratiunea mea

                                                                  pentru inima ta!