Iluzii în ploaie

Te-ai întrebat vreodată de ce liniştea nocturnă te face să-ţi aduci aminte multe lucruri? Te face să te gândeşti la trecut. Te face să respiri în prezent. Te face să visezi la viitor.

Au trecut zilele ploioase şi odată cu ele serile furtunoase lipsite de stele. Dar cel mai mult mi-e dor de serile ploioase, în care picurii de ploaie cad într-o muzică aparte şi tot ce rămâne de făcut este să-ţi aşezi capul obosit în perna parfumată şi să începi să baţi ritmul în podeaua rece, fără viaţă, însufleţind-o astfel cât de cât.

O secundă te opreşti şi asculti cântecul greierilor. E ca un cântec al sirenelor, cazi în vrajă şi doar cântând şi tu poţi desface blestemul. Începi să murmuri, apoi un fredonat uşor, gâtuit şi întrerupt de teama să nu te audă cineva. Iar brusc, observi că eşti singurul care cânta. Greierii nu au cântat niciodată. Ce să caute ei pe o vreme ca asta?!

Te dezmeticeşti. Încerci să pui cap la cap ce s-a întâmplat. Ştiu că trebuie să vezi ceva pentru a putea crede. Dar cum am putut ţine ochii închişi într-un moment ca ăsta şi am ratat notele înalte atinse de greieri? Nu le-am putut vedea cântecul...S-au supărat şi au plecat. Poate că nici nu au venit vreodată.

Acum să revin să-mi vorbesc din nou la persoana a doua. Astfel văd totul ca pe o imagine, mi se arată un film şi îmi aduc aminte totul mai detaliat.

Te ridici în capul oaselor. Îţi pare totul mai ceţos decât atunci când ţi-ai pus capul în pernă, dar dai vina pe oboseală şi somnolenţă. Mergi clătinat până la fereastră şi îţi dai seama că mintea ta plictisită ţi-a înscenat o iluzie. Greierii nu erau decât stropii perfecţi de ploaie lovindu-se de obstacole şi spărgându-se precum o bilă de sticlă- în mii de cioburi. Gri o frunză. Gri un gard. Gri au fost şi notele de pe portativ... Adică aproape inexistente.

Se domoleşte ploaia. Gata! Nu mai plouă. Nu ar fi cântat greierii aşa de frumos. Prea ne-am dori să plouă mereu. Că doar suntem oameni şi vrem să semănăm cu picăturile de apă: perfecţi şi inocenţi, limpezi şi strălucitori. Să ne zdrobim de ce apucăm: de o frunză, de un gard şi să ne lăsăm purtaţi de vânt. Dar de fapt, noi ne turtim într-un mod patetic de poalele pământului. Nu suntem picături să ne spargem în „cioburi” aşa că doar ne plafonăm.

Am deschis ochii ce au stat ascunşi să mediteze asupra oamenilor perfecţi şi apoi mi-am dat seama că greierii erau cât se poate de reali. Ploaia a fost toată iluzia.

..

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

16 ani

     Şi din nou timpul a trecut şi s-a mai scurs un an din viaţa mea. Un an frumos, presărat cu experienţe minunate, de neuitat, fascinante şi altele, mai puţin plăcute, dar totuşi bogate în emoţii ce m-au definit şi au ajutat la formarea a ceea ce reprezint eu acum: o tânără de 16 ani, cu vise, visuri şi speranţe strânse frumos în mănunchiul timpului. E o legătură cu nod puternic şi complicat, ce are rolul de a mă purta uşor pe aripile viitorului. Sper doar ca această legătură să nu mă dezamăgească, visele să rămână vise, visurile să se împlinească, iar speranţele... ei bine, speranţele să rămână la fel: multe şi de neclintit.
     Şi câte nu s-au întâmplat de la momentul când în urmă cu 16 ani venea pe lume prima fiică a familiei Trandafir, respectiv al doilea copil. Era mică, firavă şi slăbuţă. Dar era cuminte şi nu făcea probleme. Plângea încet şi înecat, desfăntându-se într-un final cu laptele promis şi înghiţind sacadat. Apoi, cu ochii mari şi curioşi îşi urmărea părinţii pretutindeni, "Ce credeţi, că numai voi puteţi vorbi?!" îşi spunea micuţa începând a gânguri spre amuzamentul celorlalţi.
     Acum nu mă simt diferit... În niciun fel. Deşi poate e puţin tentant să spun că mă simt mai bătrână, mai matură sau mai înţeleaptă. Nu ştiu dacă am spus vreun adevăr în fraza anterioară. Nu ştiu nici dacă ai cum să devii toate astea în noaptea dintre 15 şi 16 ani. Încerc să mă bucur cât mai mult de acest "nu ştiu" pentru că sunt conştientă că nu peste mult timp mi se vor cere socoteli şi explicaţii, motive şi argumente, ceea ce este destul de înfricoşător.
     RESPONSBILITATE. Nu mă tem de acest cuvânt, nici nu ar trebui. Ba din potrivă, am început să dau de gustul acestuia. Doar până la urmă, am ajuns la vârsta când iau mici înghiţituri din ambele lumi: copilăria şi maturitatea. Poate sunt multe de discutat pe tema asta, dar timpul trece şi nu avem timp.
    Tare mi-e că în curând nu voi mai fi copilăroasă, zâmbăreaţă şi liberă total fără grija a ceva sau a cuiva. La prima vedere e plăcut... Dar oare e plăcut? Nu ştiu. Îmi permit să răspund deocamdată cu "nu ştiu", va veni şi vremea răspunsului complex, argumentat, apăsat odată cu timpul.
     Deocamdată e doar "nu ştiu". Ce vei face mâine? Nu ştiu. Cine vei fi mâine? Nu ştiu. Cine eşti azi? Nu ştiu. Ce faci acum? Scriu. Da, vremea răspunsurilor a prins culoare. Şi e doar începutul, nu? Nu ştiu.
    Apreciez. Îmi apreciez viaţa. Îmi apreciez părinţii: mă iubesc de 16 ani necondiţionat. Îmi apreciez prietenii: mă determină să scot ce e mai bun din mine de fiecare dată. Îmi apreciez sănătatea: ea mă învaţă că simpla ei prezenţă pozitivă ar trebui să fie un impuls spre a face lucruri bune. Şi nu în ultimul rând, mă iubesc pe mine, cu bune şi cu rele. Nu e o iubire narcisistă, ci o iubire care te face să te gândeşti că fără tine nu poţi face nimic. Fără sprijinul eului interior, eul exterior nu poate face nimic, e doar un înveliş. Poate am adunat 16 ani de lene, nehotărâre, pesimism, nesiguranţă, ironie, sarcasm, orgoliu, tristeţe şi multe altele, dar totuşi, am strâns şi umor, fericire, zâmbete, amintiri, prietenii, legături, relaţii, cântece, poezii, jocuri, lacrimi şi multe altele. Ceea ce este esenţial în ceea ce numim noi viaţă: fără rău nu apreciem binele, iar fără bine ne lăsăm copleşiţi de amarul răului şi doar aşteptăm ca soarele să răsară şi pe strada noastră. Nu e chiar aşa de mult de aşteptat dacă stai să te gândeşti.
     Am învăţat multe, şi multe mai am de învăţat. Dar cui îi pasă?! În ciuda faptului că sunt în minoritate în bătălia cu timpul (toţi suntem), pot afirma că am toată viaţa să tot învăţ.
     La mulţi ani... mie...

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Vacanţă

     Deşi am avut intenţia de a mai scrie ceva, nu am făcut-o... Poate din pricina faptului că m-am temut sau poate că mi-a fost lene sau nu ştiu. Mă pot ascunde după multe scuze. Şi prea multe scuze aflate în antiteză cu prea puţine motive.
     După mai multe încercări, eşuate de altfel, am început sa scriu din nou. Despre ce pot scrie...? Despre felul cum m-am simţit în ultima vreme, forţa experienţelor curente sau evenimente recente... Da... evenimentele cred că ar fi un subiect bun, ţinând cont că încă nu pot să cred că am terminat primul an de liceu.
      M-am lăsăt purtată de vacanţă şi am uitat să scriu despre asta. Dar ce contează?! E bine şi mai târziu decât niciodată.
      E amuzant cum în timpul vacanţei de anul trecut abia aşteptam să încep anul şcolar, iar mai apoi am avut un sentiment de repulsie faţă de ceea ce însemna liceu, profesori noi, cunoştinţe noi, în vreme ce acum simt un mic regret şi un fior de nostalgie că nu mai sunt boboacă şi tocmai ce am terminat clasa a IX-a. E uimitor cum se schimbă lucrurile într-un timp relativ scurt, nu?
      Şi poate la fel va fi şi din toamnă şi parcă nu mi-ar părea rău dacă ar fi aşa. De fapt, n-ar fi o idee prea bună... Acum ştiu că nu mai pot fi tristă. Acum ştiu că am colegi grozavi, profesori buni şi înţelegători şi fiecare zi are şansa să fie mai bună decât precedenta. Dar până la toamnă sunt multe zile şi multe se pot schimba... Dar nu despre asta e vorba.
    Festivitatea de premiere a fost simplă. Cred că aşa e cel mai bine. Măcar m-a ambiţionat să învăţ mai mult pe viitor, chiar dacă per ansamblu am avut rezultate destul de bune. Nu pot să mă plâng. Ba chiar sunt recunoscătoare că mi-am depăşit aşteptările şi mi-am lărgit orizontul spre lucruri noi şi noi idealuri.
     Cât despre vacanţă... Am intrat deja în mrejele ei şi mă las purtată de valurile dânsei. În curând mă voi trezi şi mă voi pune pe treabă serioasă. Doar ce? Nu am început vacanţa cu tot felul de visuri şi speranţe, planuri şi idei măreţe? Chit că nu le voi duce la capăt pe toate, macăr un caiet vechi mi-e martor că le am. Măcar le am...
     Şi în sfârşit am mai scris ceva. Nu e mult şi nu e consistent, poate nici interesant. Dar măcar m-am (re)apropiat de blog. Am trecut de starea ,, nu are rost să scrii/ mi-e lene să scriu/ nu e o idee bună de scris" etc. Şi poate că nu e o idee remarcabilă şi am avut altele mai inspirate, dar e un început. Sunt fericită totuşi că scriu din nou. Sunt fericită că am avut curaj să scriu ceva chiar simplu şi banal şi să postez.. Iar vacanţa sper să-mi aducă inspiraţie. Mult mai multă.
     Bine ai venit, vacanţă! Te rog, fii de neuitat....

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!