16 ani

     Şi din nou timpul a trecut şi s-a mai scurs un an din viaţa mea. Un an frumos, presărat cu experienţe minunate, de neuitat, fascinante şi altele, mai puţin plăcute, dar totuşi bogate în emoţii ce m-au definit şi au ajutat la formarea a ceea ce reprezint eu acum: o tânără de 16 ani, cu vise, visuri şi speranţe strânse frumos în mănunchiul timpului. E o legătură cu nod puternic şi complicat, ce are rolul de a mă purta uşor pe aripile viitorului. Sper doar ca această legătură să nu mă dezamăgească, visele să rămână vise, visurile să se împlinească, iar speranţele... ei bine, speranţele să rămână la fel: multe şi de neclintit.
     Şi câte nu s-au întâmplat de la momentul când în urmă cu 16 ani venea pe lume prima fiică a familiei Trandafir, respectiv al doilea copil. Era mică, firavă şi slăbuţă. Dar era cuminte şi nu făcea probleme. Plângea încet şi înecat, desfăntându-se într-un final cu laptele promis şi înghiţind sacadat. Apoi, cu ochii mari şi curioşi îşi urmărea părinţii pretutindeni, "Ce credeţi, că numai voi puteţi vorbi?!" îşi spunea micuţa începând a gânguri spre amuzamentul celorlalţi.
     Acum nu mă simt diferit... În niciun fel. Deşi poate e puţin tentant să spun că mă simt mai bătrână, mai matură sau mai înţeleaptă. Nu ştiu dacă am spus vreun adevăr în fraza anterioară. Nu ştiu nici dacă ai cum să devii toate astea în noaptea dintre 15 şi 16 ani. Încerc să mă bucur cât mai mult de acest "nu ştiu" pentru că sunt conştientă că nu peste mult timp mi se vor cere socoteli şi explicaţii, motive şi argumente, ceea ce este destul de înfricoşător.
     RESPONSBILITATE. Nu mă tem de acest cuvânt, nici nu ar trebui. Ba din potrivă, am început să dau de gustul acestuia. Doar până la urmă, am ajuns la vârsta când iau mici înghiţituri din ambele lumi: copilăria şi maturitatea. Poate sunt multe de discutat pe tema asta, dar timpul trece şi nu avem timp.
    Tare mi-e că în curând nu voi mai fi copilăroasă, zâmbăreaţă şi liberă total fără grija a ceva sau a cuiva. La prima vedere e plăcut... Dar oare e plăcut? Nu ştiu. Îmi permit să răspund deocamdată cu "nu ştiu", va veni şi vremea răspunsului complex, argumentat, apăsat odată cu timpul.
     Deocamdată e doar "nu ştiu". Ce vei face mâine? Nu ştiu. Cine vei fi mâine? Nu ştiu. Cine eşti azi? Nu ştiu. Ce faci acum? Scriu. Da, vremea răspunsurilor a prins culoare. Şi e doar începutul, nu? Nu ştiu.
    Apreciez. Îmi apreciez viaţa. Îmi apreciez părinţii: mă iubesc de 16 ani necondiţionat. Îmi apreciez prietenii: mă determină să scot ce e mai bun din mine de fiecare dată. Îmi apreciez sănătatea: ea mă învaţă că simpla ei prezenţă pozitivă ar trebui să fie un impuls spre a face lucruri bune. Şi nu în ultimul rând, mă iubesc pe mine, cu bune şi cu rele. Nu e o iubire narcisistă, ci o iubire care te face să te gândeşti că fără tine nu poţi face nimic. Fără sprijinul eului interior, eul exterior nu poate face nimic, e doar un înveliş. Poate am adunat 16 ani de lene, nehotărâre, pesimism, nesiguranţă, ironie, sarcasm, orgoliu, tristeţe şi multe altele, dar totuşi, am strâns şi umor, fericire, zâmbete, amintiri, prietenii, legături, relaţii, cântece, poezii, jocuri, lacrimi şi multe altele. Ceea ce este esenţial în ceea ce numim noi viaţă: fără rău nu apreciem binele, iar fără bine ne lăsăm copleşiţi de amarul răului şi doar aşteptăm ca soarele să răsară şi pe strada noastră. Nu e chiar aşa de mult de aşteptat dacă stai să te gândeşti.
     Am învăţat multe, şi multe mai am de învăţat. Dar cui îi pasă?! În ciuda faptului că sunt în minoritate în bătălia cu timpul (toţi suntem), pot afirma că am toată viaţa să tot învăţ.
     La mulţi ani... mie...

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Vacanţă

     Deşi am avut intenţia de a mai scrie ceva, nu am făcut-o... Poate din pricina faptului că m-am temut sau poate că mi-a fost lene sau nu ştiu. Mă pot ascunde după multe scuze. Şi prea multe scuze aflate în antiteză cu prea puţine motive.
     După mai multe încercări, eşuate de altfel, am început sa scriu din nou. Despre ce pot scrie...? Despre felul cum m-am simţit în ultima vreme, forţa experienţelor curente sau evenimente recente... Da... evenimentele cred că ar fi un subiect bun, ţinând cont că încă nu pot să cred că am terminat primul an de liceu.
      M-am lăsăt purtată de vacanţă şi am uitat să scriu despre asta. Dar ce contează?! E bine şi mai târziu decât niciodată.
      E amuzant cum în timpul vacanţei de anul trecut abia aşteptam să încep anul şcolar, iar mai apoi am avut un sentiment de repulsie faţă de ceea ce însemna liceu, profesori noi, cunoştinţe noi, în vreme ce acum simt un mic regret şi un fior de nostalgie că nu mai sunt boboacă şi tocmai ce am terminat clasa a IX-a. E uimitor cum se schimbă lucrurile într-un timp relativ scurt, nu?
      Şi poate la fel va fi şi din toamnă şi parcă nu mi-ar părea rău dacă ar fi aşa. De fapt, n-ar fi o idee prea bună... Acum ştiu că nu mai pot fi tristă. Acum ştiu că am colegi grozavi, profesori buni şi înţelegători şi fiecare zi are şansa să fie mai bună decât precedenta. Dar până la toamnă sunt multe zile şi multe se pot schimba... Dar nu despre asta e vorba.
    Festivitatea de premiere a fost simplă. Cred că aşa e cel mai bine. Măcar m-a ambiţionat să învăţ mai mult pe viitor, chiar dacă per ansamblu am avut rezultate destul de bune. Nu pot să mă plâng. Ba chiar sunt recunoscătoare că mi-am depăşit aşteptările şi mi-am lărgit orizontul spre lucruri noi şi noi idealuri.
     Cât despre vacanţă... Am intrat deja în mrejele ei şi mă las purtată de valurile dânsei. În curând mă voi trezi şi mă voi pune pe treabă serioasă. Doar ce? Nu am început vacanţa cu tot felul de visuri şi speranţe, planuri şi idei măreţe? Chit că nu le voi duce la capăt pe toate, macăr un caiet vechi mi-e martor că le am. Măcar le am...
     Şi în sfârşit am mai scris ceva. Nu e mult şi nu e consistent, poate nici interesant. Dar măcar m-am (re)apropiat de blog. Am trecut de starea ,, nu are rost să scrii/ mi-e lene să scriu/ nu e o idee bună de scris" etc. Şi poate că nu e o idee remarcabilă şi am avut altele mai inspirate, dar e un început. Sunt fericită totuşi că scriu din nou. Sunt fericită că am avut curaj să scriu ceva chiar simplu şi banal şi să postez.. Iar vacanţa sper să-mi aducă inspiraţie. Mult mai multă.
     Bine ai venit, vacanţă! Te rog, fii de neuitat....

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!

Întuneric

Ca în fiecare seară, cuprins de melancolia şi obscuritatea nopţii, poţi observa că de fapt umbrele nu sunt umbre, cum nici întunericul nu e întuneric fără ajutorul luminii. Şi cât îşi mai doreşte întunericul să-şi mai atingă lumina, dar nu poate, se bucura flămând de copii înfloriţi din iubirea lor prea încercată de obstacole. Copiii fiind umbrele… Poate că de asta ne bântuie întunericul şi lumina ne copleşeşte, căci fără opacitatea noastră copiii lor nu ar mai putea respira, s-ar sufoca, de aceea suntem iubiţi odată cu ei.

Şi poate ca întunericul nu e atât de negru şi lumina nu e atât de pură, să fim serioşi, cât de diabolic dă să te orbească dimineaţa deşi ştie că ai adormit cu halucinaţia că legănatul somnului ţi l-ai dus în braţele întunericului.

Însă să revenim la momentul când tu stai în pat, gata să adormi frământat de gânduri şi de chinuri sufleteşti şi lumina nu intră decât sub forma unor raze slabe venite dinspre straşnica şi îndepărtata lună.  Lumina e prea slabă să te mai orbească, căci în noapte întunericul domină lumea. Domină peste noi şi peste tot şi e atât de dominant că în adevăratul întuneric şi copilele sale, umbrele, au pierit. Sau poate s-au ascuns… sau poate au adormit şi ele. Da, cred că au adormit în braţele mamei lor, de aceea nu le mai vede nimeni, doar în noapte nimeni nu mai vede lumina absolută.

Dar întunericul nu e un lucru malefic. Dacă ar fi fost, de sute de ani oamenii s-ar fi temut să doarmă noaptea, probabil ar fi dormit la răsărit şi la apus, când lumina încă îi veghează. Dar şi când întunericul te înghite… de ce simţi nevoia să-l îndepărtezi, să-l exorcizezi ca pe un demon? Ce e greşit să te trezeşti în miezul nopţii străpuns de acele întunecimii, ca o acupunctură, în locuri prestabilite pentru a ne face bine, sănătoşi, ar fi terapia întunericului.

Oamenilor le place întunericul, îi incită gândul că riscă să se piardă în nemărginirea braţelor sale şi faptul că pot adormi fără ocrotire sub privirea lui cea lacomă. Oamenii nu se tem, oamenii doar au o frică să nu se îmbete cu desfătarea întunericului!

                 Scriu din ratiunea mea,,

                                                           pentru inima ta!